Pr. Vasile Beni: Moşii de iarnă. Să nu-i uităm pe părinţi. Ne-au dat viaţă şi ne-au oferit frumuseţea copilăriei

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
 Dragii noştri, dragi părinţi

           Celebrul scriitor englez Samuel Johnson povesteşte: Eram elev şi tatăl meu într-o zi de 21 noiembrie m-a trimis la târgul din Walsall ca să vând cărţi în locul lui că era bolnav. Eu nu m-am dus că îmi era ruşine şi s-a dus el să facă bani pentru mine cu toate că era foarte bolnav. S-a îmbolnăvit şi mai tare, iar peste câteva zile a murit......

          Dragii noștri credincioși!

    Ne aflăm într-o perioadă specială a anului bisericesc, cănd ne pregătim pentru a intra în Sfântul şi Marel Post, perioadă în care în sfintele noastre biserici se înalţă rugăciuni în fiecare zi de sâmbătă, pentru cei mutaţi din viaţa aceasta trecătoare, la viaţa cea veşnică.

     Se ştie, dar este bine de amintit că de fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îi pomenim pe cei plecaţi dintre noi „Pe toți cei adormiți dintre neamurile noastre, strămoși, moși, părinți, frați, surori, fii și fiice și pe toți cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”.

          Dacă prin cult, în general, înţelegem orice formă sau act religios care este menit să-l pună pe om în legătură cu bunul Dumnezeu, prin cultul morţilor ar trebui să înţelegem orice act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel plecat din viaţa aceasta trecătoare în viaţa cea veşnică.

            În creştinism nu este un zid despărţitor între vii şi morţi, pentru că rugăciunea îi uneşte pe toţi, iar creştinul ştie că iubirea lui Dumnezeu şi de aproapele este cea mai mare poruncă. Moartea nu poate rupe această legătură de iubire, pentru că iubirea uneşte lumea de dincolo de mormânt, cu lumea de aici. Iar credinţa în viaţa de veci şi iubirea faţă de cei dragi sunt temeiurile rugăciunii noastre pentru cei adormiţi.

       Celebrul scriitor englez Samuel Johnson care a trăit în veacul al XVIII-lea. A fost chemat odată la o masă ce s-a dat în onoarea lui. Era ziua de 21 noiembrie. Toţi invitaţii sosiră afară de Johnson care întârzia. Trecuseră mai multe ore şi invitaţii se pregăteau să plece acasă. Deodată este anunţată venirea lui Johnson, care venea într-un hal de nedescris, pentru că în acea zi era o ploaie torenţială, era plin de apă. Se scuză pentru întârziere şi le spune că a uitat că invitaţia era pentru 21 noiembrie, pentru că în acea zi aveam altceva de făcut.

         Şi povesteşte: Eram elev şi tatăl meu într-o zi de 21 noiembrie m-a trimis la târgul din Walsall ca să vând cărţi în locul lui că era bolnav. Eu nu m-am dus că îmi era ruşine şi s-a dus el să facă bani pentru mine cu toate că era foarte bolnav. Sa îmbolnăvit şi mai tare, iar peste câteva zile a murit.

     Sunt 40 de ani de atunci, iar eu în fiecare an la data de 21 noiembrie merg la târg şi stau 4 ore cu capul descoperit pe locul unde era ghereta cu cărţi a tatălui meu. Îmi aduc aminte tot necazul pe care l-a suportat pentru a mă creşte pe mine. Parcă-l simt că el îmi vorbeşte şi mă iartă, mă iartă că nu l-am ascultat!

           Este foarte important, aşadar, să ne rugăm pentru cei plecaţi din viaţa aceasta pământeacă în viaţa veşnică, pentru că nu doar ei beneficiază de acest act liturgic, ci şi noi, pentru că am putea spune că la fiecare parastas, ne aducem cu drag aminte de cei plecaţi.

            Parastasul este o lecţie care ne învaţă că la capătul vieţii ne aşteaptă moartea, că viaţa este trecătoare, iar sensul vieţii nu este numai acumularea de bunuri, ci mântuirea sufletului. De aceea inspirat, Eminescu vrând să ne pregătească pentru mare plecare zicea: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!”- este sublima lecţie a creştinismului care vrea să ne înveţe cum să murim frumos.

        Să nu-i uităm şi să ne rugăm, să ne rugăm şi să nu-i uităm pe ei, pe cei care ne-au dat viaţă, ne-au oferit frumuseţea copilăriei, au investit în noi ca să devenim oameni de omenie care să facem cinste bisericii şi societăţii, să le păstrăm vie memoria.

 Inegalabilul scriitor Honoré de Balzac a afirmat „Omul trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua oară în amintire!”      

    Să păstrăm amintirile frumoase și să-i pomenim în rugăciuni, pentru că și în viața noastră va veni momentul în care va trebui să plecăm din lumea aceasta trecătoare, iar dacă ar trebui să lăsăm câteva cuvinte de rămas bun, cred că acestea ar putea fi: ,,Să nu ne uitați!” Amin.

Pr. Vasile Beni

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5