ÎNĂLŢAREA LA CER A MÂNTUITORULUI

Iisus Hristos se înfăţişează în faţa Tatălui cu jertfa Sa, după care se aşează de-a dreapta Lui, iar această Jertfă are o putere veşnică în a curăţi pe cei care cred în El.
Hristos, pentru noi oamenii şi pentru iconomia mântuirii, rămâne după Învierea Sa cu trupul Său, acum nu pnevmatizat total, pe un plan apropiat de noi şi atunci când dorea, se putea face vizibil pentru ca ucenicii Săi să se convingă de această Înviere şi să fie trimişi la propovăduire pentru a întemeia Biserica.
Teologii catolici şi protestanţi spun că Învierea şi Înălţarea Mântuitorului coincid, apariţiile Sale putând fi ale lui Hristos cel Înălţat după Înviere. Însă, trebuie bine observat, apariţiile Sale nu se mai produc după 40 de zile, aşadar ele, apariţiile, nu continuă cel puţin cât trăiesc ucenicii şi apostolii Săi. În timpul apariţiilor Sale, Mântuitorul era cu trupul nu total pnevmatizat. De aceea teologii catolici şi protestanţi identifică Învierea şi Înălţarea, pentru că Hristos ne-ar mântui pe toţi pe deplin prin satisfacţia adusă lui Dumnezeu, sau prin ispăşirea suportată de la Dumnezeu prin moartea pe cruce şi, spun ei, că dovada, că Dumnezeu s-a declarat împăcat, se arată în unicul act al Învierii Mântuitorului, nu şi în alte acte făcute de Hristos, prin care lucrează direct sfinţirea şi îndumnezeirea oamenilor, în moduri şi niveluri deosebite.
Însă Iisus Hristos, prin cele patru momente succesive, coborârea la iad, Învierea cu trupul, Înălţarea şi şederea de- dreapta Tatălui, ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii prin care lucrează asupra oamenilor. Înălţarea Sa la cer şi plasarea de-a dreapta Tatălui înseamnă deplina pnevmatizare şi îndumnezeire a trupului Său omenesc, acum trupul se umple deplin de infinitatea dumnezeiască fără a se topi în această infinitate.
Timpul dintre Înviere şi Înălţare a mai însemnat şi asigurarea dată ucenicilor, prin acte sensibile, de pildă când mănâncă cu ei, că a înviat şi va rămâne cu ei până la sfârşitul timpului. Prin Înălţarea Sa, Mântuitorul îşi duce trupul în planul unei desăvârşite pnevmatizări şi nu se mai arată vizibil, ci se sălăşluieşte invizibil în oamenii care cred în El.
Să nu confundăm starea de pnevmatizare cu ubicuitatea spaţială, care este altceva, starea de pnevmatizare este o prezenţă de adâncime şi înălţime spirituală care se descoperă, se face sensibilă, în grade diferite de intensitate, după puterea de sesizare spirituală sau de credinţă a omului care i se deschide lui Hristos. Şi prezenţa aceasta este simţită de omul care crede, ca o prezenţă personală a lui Hristos, dincolo de orice mijlocire corporală vizibilă.
Oamenii sunt ridicaţi în comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu cel personal şi infinit în puterea Sa spirituală. Sălăşluirea deplină a lui Hristos în oameni se face doar în inimile celor care iubesc pe Dumnezeu după ce s-au curăţat de egoismul pasiunilor. Ţinta finală a lucrării lui Iisus Hristos este victoria asupra morţii universale, ridicând creaţia din poziţia de slăbiciune extremă care produce despărţirea ei de Izvorul vieţii.
Înălţarea Mântuitorului cu trupul la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Sa ca om la treapta de eficacitate supremă asupra oamenilor care cred în El.
Dan Popescu