Despre Învierea lui Hristos

Unii au contestat Învierea lui Hristos considerând-o o nălucire a unora dintre ucenicii Lui. Însă aparițiile lui Hristos cel înviat a fost experiată de grupuri de membri ai primei comunități creștine, în mod real. Cu toate că fixarea în scris a acestor mărturii se produce mai târziu, ele vin de la începutul comunității, deoarece doar datorită mărturiilor unor martori de la începuturile ei se putea naște ea. Nu putea exista întâi comunitatea creștină care, pe urmă, după o vreme, să fi produs un mit asupra învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel ne spune despre un număr impresionant de mare de martori ai acestor apariții, primind informații de la unii dintre martorii acestei apariții, după trei ani de la convertirea sa pe drumul spre Damasc, când s-a întors de la Damasc la Ierusalim. Despre aparițiile acestea a aflat de la comunitatea din Damasc și chiar înainte de aceea, de la comunitatea din Ierusalim, pentru că altfel nu s-ar fi putut naște nici una dintre aceste comunități. Trebuie să fi auzit de ele de la credincioșii din Ierusalim înainte de plecarea spre Damasc, în acel moment Pavel nu le credea. Doar mărturisirea apăsată a unor martori ai aparițiilor lui Hristos putea fi baza pentru nașterea acestei comunități care îl putea face să se ducă spre Damasc. Însă convertirea lui Pavel trebuie să se fi consumat cu mult mai curând, la câteva săptămâni sau luni după Cincizecime.

          Explicația psihologică, sau psihogenă, a aparițiilor lui Hristos cel înviat, în cadrul ,,apocalipsei iudaice” care se întemeiase încă din vremea Macabeilor, este greșită, deoarece acea ,,apocalipsă” spunea doar de o înviere a tuturor morților, la sfârșitul lumii, așadar nu de a unuia singur în cadrul lumii actuale. La fel de greșită este și acceptarea unei reacții psihologice în lanț, presupunând că ucenicii aveau dispoziții vizionare-ipoteza viziunii subiective-datorită motivului că acele apariții diferite nu se succed așa de repede, de exemplu apariția din fața lui Iacob și cea din fața lui Pavel, a Mântuitorului, au loc la distanță destulă de timp. În plus, propovăduirea Învierii lui Iisus Hristos n-ar fi putut să se consume fără presupunerea mormântului gol. Iudeii au recurs la versiunea că trupul a fost furat de ucenici, amintim că mormântul era sub paza militară a romanilor.

          Martorii aparițiilor Mântuitorului au fost categoric convinși că ele sunt apariții absolut reale ale lui Iisus Hristos înviat și au transmis o puternică încredere celor cărora le-au spus despre Învierea Mântuitorului.

          Iisus Hristos a înviat cu trupul, apostolul Pavel ne spune că Învierea nu este o simplă readucere în viață a trupului vechi și nici o creare a unui nou trup din nimic, aici avem o prefacere radicală a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare făcută asupra trupului vechi. Dacă ucenicii nu ar fi recunoscut o corporalitate în Cel care li Se arăta, adică corporalitatea Lui înainte de moarte, nu ar fi avut convingerea categorică și nu ar fi putut să vorbească despre Învierea lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel arată că această prefacere a trupului lui Hristos este o pnevmatizare a acestui trup, ca efect al lucrării celei mai intensive a Sfântului Duh în trupul Mântuitorului, care îi dă transparența și îl face să iradieze slava și puterea Sa.

          Există un caracter istoric al Învierii. Persoanele care L-au văzut pe Hristos înviat, sunt persoane istorice, prin ele s-a verificat toate regulile metodei istorice, sau cel puțin faptul Învierii. Faptul Învierii nu este accesibil doar credinței, un fapt istoric poate fi stabilit de orice istoric care nu-l privește cu prejudecata necredinței, evenimentele istorice au, pe lângă orice semnificație polivalentă, și limbajul faptelor istorice.

          Iisus Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieții Sale pământești, iar în timpul morții, trupul nu și-a pierdut această îndumnezeire. Învierea lui Hristos nu a fost efectuată doar de Dumnezeu-Tatăl, ci a fost pregătită și de unirea umanității Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Său divin care purta și natura omenească. Încă de la primele apariții după Înviere, Iisus Hristos iradiază din trupul Său putere și slavă și doar când voiește se face vizibil, însă și atunci străluminat de puterea Sa covârșitoare ca persoană.

          Iisus Hristos Și-a arătat puterea încă mai înainte de Învierea cu trupul, când a sfărâmat porțile iadului și a eliberat de aici pe cei care credeau în El și-L așteptau. Hristos biruie iadul cu sufletul Său omenesc însă unit cu dumnezeirea. Mântuitorul Hristos eliberează sufletele din iad, care-L așteptau, deoarece din sufletul Său iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării totale lui Dumnezeu. Mila îl însoțește pe Hristos oricând și oriunde.

          Moartea lui Hristos a fost altfel decât a noastră, a oamenilor, pentru că s-a făcut din cauza imenselor noastre păcate. Hristos s-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea noastră, făcând pe cruce mijlocirea între Dumnezeu și om. Iisus Hristos a avut frică de moarte pentru că și-a însușit frica oamenilor față de acest fenomen, astfel Hristos a compătimit oamenii și s-a făcut solidar cu ei. Când se întoarce la Tatăl, firea omului cea pătimitoare se transformă în fire nepătimitoare prin comuniune cu firea Sa dumnezeiască. Mântuitorul Iisus Hristos a luat chipul fără de păcat al firii omului. Pe El puterea sa dumnezeiască l-a ajutat să învingă patimile trupului pe care le-a suportat până la final.

          Învierea Mântuitorului arată și demonstrează că istoria este destinată a fi ridicată într-un alt plan, superior celui actual al ei, în planul vieții incoruptibile, unde nu există moartea, unde libertatea spiritului uman, prin Sfântul Duh, face transparent trupul. Învierea lui Hristos înseamnă comuniunea Sa cu Dumnezeu-Tatăl și Duhul Sfânt și în același timp comuniunea deplină cu noi, cu efortul participării noastre.

          Învierea ne deschide perspectiva scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, ea, Învierea, ne dă forța să luptăm contra păcatului, a răului, a egoismului și a mândriei, putem duce lupta pentru sensibilizare, pentru comuniune, pentru transparență, pentru asemănarea cu Hristos Cel care ne ajută în această luptă, El ridicând umanitatea Sa la deplinătatea forței prin care lucrează asupra noastră, prin cele patru momente succesive, coborârea în iad, Învierea cu trupul, Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui. Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui constituie deplina pnevmatizare și îndumnezeire a trupului Său omenesc, umplerea lui deplină de infinitatea dumnezeiască, fără copleșirea trupului Său în această infinitate, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent al iubirii infinite a lui Dumnezeu orientată spre noi oamenii.