Ioan-Aurel Pop și lumea românească

Încerc un portret din fărâme, apelând la tot ce am scris de-a lungul anilor despre Ioan-Aurel Pop. Încep prin a relua descrierea personalității sale complexe la contururile căreia conlucrează mai multele sale ipostaze: istoricul, cel care ştie că „nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini”; cititorul şi degustătorul de literatură care convoacă în argumentele sale marii scriitori; distinsul locuitor al limbii române, dar și cunoscătorul de latină, franceză, engleză, italiană, parțial de germană și maghiară, cât să poată vorbi în perfectă cunoștință de cauză despre locul limbii române între limbile lumii; Profesorul care și-a asumat, asemenea lui Vasile Pârvan, „datoria vieţii noastre”; ardeleanul, de veghe la statura „învăţatei Transilvanii”, vorbind cu gravitate şi căldură despre legitimitatea sentimentului naţional; omul Cetăţii, mereu în miezul lucrurilor, prezenţă carismatică, de o urbanitate exemplară.

Tot scrisul său, fie el academic ori eseistic, este rodul unei îndelungi meditații, al ruminării datelor acumulate în numele unei curiozități intelectuale ardente și al unei nobile stări de veghe în faţa cuvintelor limbii. Starea de veghe fiind una dintre obsesiile mele, am citit cu o doză de implicare în plus Transilvania, starea noastră de veghe și tot astfel Veghea asupra limbii române. A veghea nu înseamnă doar a păzi un lucru de preț, o comoară, ci a-i scruta alcătuirile pentru a-i înțelege forța și menirea, pentru a-i asigura durarea, identificând neîntârziat devierile care-i știrbesc integritatea și-i subminează valoarea, dar căutând și căile cele mai potrivite de îndreptare. Veghetorul e minte trează, dar și deșteaptă, în ambele sensuri ale cuvântului, presupunând cunoaștere, înțelegere și putere de intervenție: „Limba, ca şi poporul care o foloseşte, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de intruziuni nefireşti, ocrotită părinteşte”. 

Micul tratat despre și pentru limba română, cum l-am numit, concentrează mai multele perspective dinspre care se cuvine să ne apropiem de limba noastră. Cartea se deschide cu enunțuri esențiale despre însemnătatea limbii române, „cea mai importantă creaţie spirituală a poporului român”. Pentru a preîntâmpina obtuze acuze de naționalism, adaugă imediat: „Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri nepreţuite. Limba română nu este o limbă excepţională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră!” În mod firesc, istoria, limba și literatura română merită cercetate cu o doză de părtinire venind dinspre apartenenţă. O bună, corectă, cinstită cunoaştere a istoriei, limbii și literaturii propriului neam este cea mai bună cale înspre respectul pentru toate neamurile. Dar aceeași cunoaștere ar trebui să fie și o cale de înțelegere de sine și de prețuire: „Evident, soarta limbii este legată inexorabil de destinul poporului român şi, de la o vreme, al naţiunii române, plasate şi acestea sub semnul incertitudinii, al provizoratului, al neaşezării şi al autoflagelării. Românii – prin unii dintre ei – sunt mari «maeştri» în a se nimicnici singuri”. Tratatul se scrie tocmai în contra nesăbuitei nimicniciri. Limba nu e doar un instrument, ci şi depozit şi formă a gândirii. Pentru ca această informație să devină fertilă, e nevoie de Învățători. De „luminători”, cum spuneau ardelenii de odinioară. De o Școală adevărată care să-l trezească pe omul ațipit sub povara vremurilor haotice. 

Ioan-Aurel Pop respinge, cu argumente și comparații, pretențiile originii pure a românilor, căci „popoarele s-au transformat mereu și s-au topit unele în altele […] Nu există pe această lume popoare «pure» și «impure», «nobile» și «barbare», ci numai comunități etnice diferite, fiecare cu propria personalitate”. Românii nu sunt nici daci puri, nici romani puri: „Schematizând mult lucrurile, la temelia oricărui popor romanic stau cel puțin trei elemente etnice de bază: elementul vechi băștinaș sau autohton, elementul cuceritor și elementul migrator, succedate în timp și suprapuse în această ordine. În cazul românilor, elementul autohton au fost daco-geții (din familia mai mare a tracilor), elementul cuceritor au fost romanii, iar cel migrator, slavii”. Pledând pentru cultivarea memoriei, „atribut fundamental al inteligenței” în opinia autorului („nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini”), Ioan-Aurel Pop este un extraordinar purtător de cuvânt al românității. Fiecare luare de cuvânt e o învățătură reluând cu metodă și grație demonstrația, o pledoarie cu o cadență firească și convingătoare, un manifest care își cunoaște menirea. Un cuvânt care revine adesea în cartea sa e rânduiala – a limbii române, a neamului nostru, rânduiala care se cuvine pusă în Istorie, deopotrivă în cea pe care o trăim și în cea pe care o povestim. 

Cărţile sale despre Transilvania pariază în egală măsură pe ştiinţa istoriei, ca instrument de conservare şi formalizare a datelor despre omenire, cât şi pe istoria ca povestire/„istorie”, adică interpretare, inevitabil dependentă de poziţii subiective, persona(lizat)e. Istoria are, în accepţiunea sa, obiectivitatea sobră şi neutră a oricărei ştiinţe, dar nu poate ignora varietatea derutantă a perspectivelor asupra unei anume perioade sau a unui anume eveniment. Istoria se scrie în seama documentelor, a arhivei, a memoriei, dar adevărurile ei sunt rezultanta neîntrerupt negociată a mai multelor interpretări venite dinspre părţile implicate/interesate. Istoria Transilvaniei e scrisă împreună cu Ioan Bolovan. Echilibrat și sobru, cartea e înţesată cu referinţe culturale, căci în „învăţata Transilvanie”, cum o numea Bălcescu, cea mai importantă cale de apărat şi consolidat identitatea naţională a fost şi este Cultura. 

Îl întâlnim în fiecare pagină a cărților sale pe Ioan-Aurel Pop omul cetăţii, prezent în miezul lucrurilor şi gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt şi expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale. El scrie despre cultură şi cunoaştere, despre apartenenţă, datorie, luciditate.

(Fragmente dintr-un eseu mai amplu)