Nume mari: Nicolae Breban, Ioan-Aurel Pop și alții

            Numărul debutează de regulă cu un fragment din volumul «Viața mea (II)» de Nicolae Breban, (Ed. Polirom , Iași), în loc de editorial, mai ales despre cum l-a citit și mai ales înțeles pe Friedrich Nietzsche, pentru susținerea ideilor căruia se certase ani de zile, în tinerțe,  cu bunii săi prieteni. Tot lui N.B., de data aceasta îi apare în limba germană, în Germania, la Editura Dionysos, 2020, cartea «Gesänge / Cânturi», traducere de Christian W. Schenk. De recentul volum de nuvele «Act gratuit» (Ed. Polirom 20202), aparținând tot romancierului, se ocupă Marian Victor Buciu, comentând cu aplomb fiecare piesă în proză din opul pomenit.

            Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, este prezent în pagini în două ipostaze, de autor de carte și om de atitudine și opinie. Volumul «Veghe asupra limbii române», apărut la Editura Litera, Chișinău-București, 2020, este tratat și comentat de Theodor Codreanu – cunoscutul eminescolog și nu numai – anunțând un eveniment editorial de acută actualitate și trebuință culturală, așa cum de altfel, în ultima vreme am întânit în revistele de cultură și nu numai,  nenumărate cronici și analize ale recentei cărți publicate de Ioan-Aurel Pop, surprinzătoare prin structura ei eseistică, accesibilă și nespecialiștilor, care vorbește despre limba maternă ca despre o mină de aur și nestemate de neprețuit. Ideea-forță care dă viață veghii academicianului Ioan-Aurel Pop apare din prima frază: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Toți stricătorii de limbă se cred stăpâni ai limbii, fie din ignoranță, prostie, vulgaritate, fie cu program politic, precum creatorii conceptului de limbă moldovenească, în Basarabia, fie, în cazul snobilor, cărora limba română le cade rău, îndemnându-ne, hiperironici, s-o folosim doar în înjurături, fie în cazul amatorilor căzuți în exces de dacism sau de cumanism. Ioan-Aurel Pop afirmă: „Un amator nu are voie să emită sentințe despre limba română, să spună cu nonșalanță că ar fi tracică, dacică sau cumană, că ar coborî până în preistorie sau că ar fi existat înainte de a fi pe lume poporul român. Toate aceste elucubrații – unele născute numai din ignoranță sau rea-voință, ci și din bune intenții – fac un mare rău cadrului general de manifestare a limbii, plasează în derizoriu secole de cercetări și îi dezorientează pe membrii publicului larg, care nu au instrumentele necesare pentru a discerne între o teorie și o ipoteză, între adevăr demonstrat și fals adevăr, între certitudine și probabilitate”.

            Răzvan Theodorescu scrie deapre Medievism și Renaștere. Constantina Raveca Buleu, despre cartea de eseuri «Redivivus» de Ștefan Bobély (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2020), Teșu Solomonovici despre reeditarea în Israel a Istoriei Evreilor din țerile noastre de Nicolae Iorga. Mircea Platon continuă să scrie despre sistemul public de educație și „experții” din educație, iar Magda Ursache îi dedică un elogiu eseistic prozatorului Radu Mareș, mai ales prin prisma romanului «Când ne vom întoarce» (Ed. Limes, Cluj_napoca, 2010).

            În eseul «Tristețea culturii naționale» Ioan-Aurel Pop scrie chiar ca dintr-o foaie pentru minte, inimă și literatură: „Cultuta publică ar putea să fie ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții specifice. Firește, sunt și creatori care fac cultură în afara unor instituții, dar, anterior, au trecut și ei prin astfel de instituții, fie și private, locale, familiale. Pentru ca un om să devină creator de cultură, are nevoie de acumularea unei culturi generale și a uneia speciale. Oricât de mult talent ar avea o persoană, ea nu mai poate crea poezie cultă de valoare dacă nu cunoaște creația poetică anterioară. Cultura omenirii – imensitatea ei – nu poate să fie dobândită pieptiș, dintr-odată, global, oricât de globalizată ar fi omenirea de azi. Cultura se dobândește într-o limbă, iar dacă aceasta este limba maternă a protagonistului, atunci ea se particularizează în cutură de grup, cel mai adesea în cultura națională. Spun cultură națională, fiindcă limba maternă este limba mamei, dar din mame ni s-au născut și tații, adică toți părinții, bunicii, bunii și străbunii. Este vorba de toți locuitorii patriei”.

            Alte aricole semnează: Mircea Braga, Ștefan Borbély (despre interesante două cărți de Ridica Grigore, «Tigrul și steaua. Violență și exil în proza latino-americană a secolului XX» și «Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX», Marius Miheț, Adrian Majuru, Maria-Ana Tupan, Adrian Dinu Rachierul etc.

                                                                                                             Virgil RAȚIU