Dacismul și latinismul

În dialogul cu Theodor Codreanu, Elena Condrei pornește de la restaurarea Casei Memoriale Mihai Eminescu de la Ipotești, unde, în timpul lucrărilor, sub camera în care dormea copilul Mihail, s-a descoperit o vatră dacică veche de peste 1800 de ani. Intervievatul este întrebat dacă acea energie acestrală dacică a avut sau nu influență în evoluția devenirii eminesciene. Răspunsul lui Theodor Codreanu este tranșant, neașteptat, care trimite la un imaginar istoric ce domină mentalitatea românească contemporană, anume la partizanate ideologice precum „dacismul” și „latinismul”. Ideea dacismului s-a extins îngrijorător în ochii istoricilor și ideologilor de azi, doctrină atribuită unor obsesii protocroniste din anii dictaturii ceaușiste, repusă pe tapet după 1989 de tot felul de „personalități”. Eminescu nu s-a încurcat cu astfel de vorbării despre dacism sau latinism. Adevărul se află între cele două niveluri de realitate: nu suntem nici daci, nici latini, deși suntem de ambele stirpe, ci suntem ROMÂNI ȘI PUNCTUM. Eminescu o afirmă fără tăgadă: „Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne învețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim. Voim să fim ceea ce suntem – români”. Eminescu – explică Theodor Codreanu – spulbera din vremea lui năzdrăvănia ideologică a rușilor țariști și a viitorilor bolșevici că basarabenii ar fi altceva decât români. În acest fel trebuie interpretate luările de poziții. Limba română răzbate cel mai evident în miraculoasa unitate lingvistică, subliniată și de Eminescu, încât miracolul vine de acolo că, deși românii au fost diseminați în provincii și state diferite, ei se recunosc prin aceeași limbă, pe când, spre exemplu, italienii sunt fărâmițați în dialecte și graiuri adesea inpenetrabile. De aici puterea uriașă de asimilare a limbii române în fața tuturor marilor migrații, miracolul tăcut despre care vorbea istoricul Gheorghe I. Brătianu.
Criticul Antonie Patraș aduce în discuție antologia Alexandru Vlahuță, o ispravă editorială demnă de toată lauda semnată de Mircea Platon, intitulată «Primul și ultimul» (Ed. Timpul, Iași, 2019), care conține pe lângă două opuri publicistice reeditate integral, un amplu studiu introductiv, o secțiune consistentă de texte evocatoare, plus numeroase articole programatice și polemice. Prin această carte, Alexandru Vlahuță este, în sfârșit, adus în actualitate. Prozatorul Nicolae Breban așează în Editorial un nou fragment din volumul «Viața mea (II)», cu titlul „Recitind Nietzsche”, din care citez: „...Rebel absolut al culturii fiind, Nietzsche îi atacă pe toți marii și venerații ierarhi ai istoriei culturii și religiei europene, cu foarte, foarte puține excepții. Excepții începute, poate, cu presocraticii, pe care el e primul care îi pune într-o reală valoare, primând Heraclit. Poate, Shakespeare, despre care vorbește rar, avar. Evident, deși îl atacă pe Christ, ciudat, el laudă papalitatea Renașterii contra căreia se ridică și profetul neamț al protestantismului și față de care are, totuși, accente critice. Se războiește, apoi, cu întreaga mare pleiadă filosofică”... Criticul Florin Copcea aduce în desbatere volumul «Sub semnul lui Hippocrates», semnat de academicianul Victor Voicu (Ed. Ideea Europeană, București, 2019), carte cu valoare indubitabilă, ce vine să dezvolte efectul absurd al derizoriului unei democrații prost înțelese asupra problemelor de natură politică, psihologică și socială care ne pun la grea încercare existența. Victor Voicu are meritul descoperirii realităților și se adresează direct cititorului: „Patriotismul este o expresie a atașamentului față de patria în care ne-am născut și am crescut. Semnifică gratitudinea patriotului față de beneficiile vieții și mediului, în contextul social al poporului său și a regulilor sale morale. Patriotismul este o importantă componentă a identității. Este considerat de mulți o obligație morală sau chiar nucleul dur al moralității”. Istoricul Ioan-Aurel Pop scrie o scurtă lecție de gramatică, filtrată prin sintaxă și morfologie, pornind de la influența copleșitoare și devastatoare a limbii engleze asupra limbii române, spre exemplu, preluând (sub presiunea tâmpă a jurnalismului TV și al presei scrise) înțelesul impropriu al termenului de LOCAȚIE, și nu numai, repede răspândit peste tot neselectiv și nepotrivit pentru o limbă romanică. La fel petrecându-se „adoptările” în chip de neologisme și cu alți termeni, calchieri automate, neconforme cu specificul limbii române. Pagina de polemică a Magdei Ursache este rezervată părintelui Justin Pârvu, Duhovnicul Neamului, martirul, de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani, Har al Adevărului, acum trecut în veșnicie, pe 16 iunie 2013, de unde continuă să ne vegheze și să ne ocrotească.
Remarc două cronici literare: Ștefan Borbély scrie despre noul volum de proze (nuvele) semnat de Mircea Cărtărescu, «Melancolia» (Ed. Humanitas, 2019), iar Constantina Raveca Buleu despre romanul «Manuscrisul arestat. Dragoste și moarte la Pelișor» de Alecu Ivan Ghilia (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2018). De asemeni, este de remarcat un poem de Adrian Suciu, «Secta celor vii» (dedicat lui Nicolae Breban). Citez o strofă: „Noi ținem lumea aproape întreagă./ Întrebări nu mai punem. Nu avem cui./ Legăm, mai mereu, ce moartea dezleagă/ Și vedem mai mereu tot ceea ce nu-i”.