Satul românesc. Balada Miorița

Alexandru Surdu revine la o lecție de istorie mai veche, despre satul și spațiul românesc. Satele carpatine nu erau locuri de pelerinaj ale românilor. Din cele mai vechi timpuri românii au locuit în comunități numite „sate”. În primul rând satele – cum zice Lucian Blaga – nu erau ridicate la întâmplare. „Topografia satului era plină de locuri mitologice”, de locuri cu semnificații deosebite. Se cunosc sate clădite și reclădite pe aceleași terenuri. În Spațiul Mioritic, firește, dar nu oriunde – subliniază Alexandru Surdu. „Istoricul Cornel Sigmirean ne povestește că, făcând săpături la ruinele unui sat neolitic din Transilvania, a venit o ploaie care a întrerupt lucrul, iar studenții îngrijorați credeau că satul neolitic a fost inundat. Profesorul i-a liniștit însă: «Nici un sat neolitic n-a fost inundat vreodată!» Inundate sunt doar locuințele recente, făcute uneori pe malul râurilor. Dacă satele românești ar fi fost făcute la întâmplare ar fi pierit demult. Ele au fost ridicate însă ca zidurile cetății Troia, de șapte ori în același loc, cu credința sătenilor că acolo este Centrul Lumii și Buricul Pământului. Iar în mijlocul satului erau Biserica și Cimitirul. Erau simbolurile Vieții Veșnice și ale Morții, ale Eternității și ale Vremelniciei, pe care le cuprindea Pământul, din care purcede și la care se întoarce totul. Iar Pământul Acesta era Spațiul Mioritic al românului cu vechea lui denumire TERRA, de unde s-a născut și TERRANUL, adică țăranul, omul Pământului, cum nu se mai numește nicăieri în Lume. Iar patria lui se numește TERRA, adică Țara, adică Pământul, adică Spațiul Mioritic, cum i-a zis atât de frumos Lucian Blaga”. Nu întâmplător balada Miorița este considerată (chiar de cercetători din Occident) ce-a mai profundă operă de tip popular cel puțin din jumătatea estică a Europei, baladă pe care și astăzi unii (chiar Ludovic Orban într-un discurs politic de la începutul acestui an!) o doresc eliminată din cultura românească pe „temeiul” că este o creație tristă și apatică (?!) Scrierile lui Alexandru Surdu sunt adevărate conferințe.
Mircea Platon se ocupă de „existența” învățământului românesc actual. Expune câteva puncte de vedere care mai degrabă par semnale de alarme: Totul în școala românească, e privit de necruțătorii luptători anticomuniști, reformatori sau antreprenori ai învățămntului și societății românești, ca simptom comunist. Temele, predarea, existența profesorilor, a inspectoratelor școlare, a manualelor unice, a caietelor, a uniformelor, a soneriilor care anunță începutul și sfârșitul orelor, obligativitatea de a învăța, de a memora niște reguli gramaticale, date istorice, elemente chimice sau poezii, studierea anumitor clasici ai literaturii române cum ar fi Mihail Sadoveanu, George Coșbuc, Vasile Alecsandri, Al. Vlahuță, Calistrat Hogaș, Octavian Goga, totul e considerat un reziduu sau, și mai rău, o apoteoză a comunismului. Iar dacă nu e vorba de amenințarea comunismului, atunci e amenințarea secolului al XIX-lea, apoi al secolui XX, amenințarea comunismului, care n-a murit, și a naționalismului(!?) Maghiarii și polonezii nu sunt categorisiți de către anumite categorii statale europene naționaliști și antisemiți, numai românii, culmea! (...) „În ciclul primar copiii capătă instrumentele de bază ale culturii, în ciclul gimnazial elevii deprind elementele de bază, reperele unei culturi generale.” (...) A întrerupe acumularea culturii generale încă din clasa a cincea sau a șasea, așa cum vor programele unor „experți în educație”, e dăunător din foarte multe puncte de vedere... După o demonstrație de forță, Mircea Platon conchide despre soarta învățământului românesc: „După defrișarea munților, avem, acum, iată, o uriașă operațiune de defrișare a minților! Și defrișarea minților trebuie oprită!” (...) Dar cum? Prin ce mijloace?... La un așa îndemn mi se pare că este foarte greu de răspuns.
Revista «Contemporanul. Ideea europeană» se apropie de aniversarea de 30 de ani. Fondată la Iași, revista «Contemporanul» („mama” publicației) are 138 de ani de la înființare, iar Ideea Europeană (1919-2019) își sărbătorește în acest an centenarul. Răspund anchetei (partea II) o serie de colaboratori: Theodor Codreanu, Mircea Platon, Eugen Uricariu, Adrian Dinu Rachieru, Mihaela Helmis.
Semnează eseuri, opinii și cronici literare: Nicolae Breban (la volumul «Undeva în Transilvania» roman de Mirel Taloș), Constantina Raveca Buleu (la antologia lirică «O sută și una de poezii» de Rodica Marian), Aura Christi, Vasile Muscă ( „Miza metafizicii în filosofia europeană”), Ioan-Aurel Pop („Despre unii termeni referitori la Unire”), Mircea Braga, Theodor Codreanu (despre volumul «Poeți din Basarabia. Un veac de poezie românească» de Adrian Dinu Rachieru), Alxandra Olteanu (despre volumele «Geniul inimii» și «Ostrovul Învierii» de Aura Christi), Magda Ursache (despre adevărata rezistență prin cultură, „dreptul la neam” – cum este „dreptul la viață”! – prin personalități, reprezentanți de seamă ai literaturii și istoriei, cum sunt: academicianul Ion Nistor, Nicolae Breban, Vintilă Horia, Vasile Tărâțeanu, Ioan-Aurel Pop și mulți alții).