Nevoia de sacru, nevoia de patrie

Micul eseu «Nevoia de sacru, nevoia de patrie», Magda Ursache îl începe cu un dialog imaginar pe care îl poartă de Petru Ursache, apelând la memoria colectivă în încercarea de a distinge istoria mai limpede: „«Ai răbdare, Magda.» Da, Petru, de cinci ani încoace am crescut în răbdare. Tu ai fost răbduriu cu mine 50 de ani. Definiția iubirii? Simplu: iubirea înseamnă răbdare. Numai că timpul meu pământesc, tu știi asta, e din ce în ce mai durut. Și istoria României e din ce în ce mai durută. Poetul Lucian Mănăilescu (l-am cunoscut amândoi la Râmnicu Sărat) scrie în PATRIA AMARĂ: «Istoria s-a mutat la mansardă». Iar Vasile Gogea, pe blogul său luminat, notează în 21 noiembrie: «România de azi e... DEZ-MEMORIZATĂ ». Or, dreptate (cu ochii ei plânși, închiși de durere) ca să se facă trebuie precedată de memorie”. Scriind despre istoria recentă, Magda Ursache se întâlnește (cu voia ori fără de voia), cu unul, altul dintre istoricii contemporani, comentându-le opiniile. Lucian Boia, în cartea lui «În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități» (Ed. Humanitas, București, 2017 – Magda Ursache o numește broșură – n.m., V.R.), scrie că țelul nostru ar fi o Europă federalizată, dacă nu cumva va avea câștig de cauză «scenariul celălalt», o Europă islamizată”. Poate pentru istoricul Lucian Boia care demult (sub plapuma editurii numită mai sus) „defectează” în favoarea minorităților din România în detrimentul românilor nativi, asemeni unui mercenar de presă și opinie purtător de flamură supranațională cu codoriște proptită în teacă, prelungită și tapetată în verzișori de vreun bitang contemporan, nu e decolea să minimalizaze tot și toate care fac referire, prin studiu și cercetare, la România și istoria poporului român. Citez mai departe din eseu: „În acest moment crucial, 100 de ani de la Marea Unire, istoricul care nu vrea să lase istoria adevăraților istorici găsește cu cale să susțină că s-a murit degeaba în Primul Război Mondial, că, oricum, și fără jertfa de sânge a armatei tot ne-am fi unit după dezagregarea imperiilor. El, istoricul, crede că «trebuie să facem eforturi pentru a învăța din prezent, pentru că nu o să aflam de la Mihai Viteazul, de la Ștefan cel Mare sau de la Carol I ce ar trebui să facem noi astăzi». (...) Sinistră idee, să te rupi de trecut, egal să te rupi de neam – biserică – familie firească. Referendumul pentru familie a fost, după politologul merituos, cu rang de Cavaler, Cristian Pârvulescu, «o campanie în opoziție cu valorile europene»”. Tot Boia a afirmat cu mină de atotcunoscător: „Viitorul nu se construiește privind spre trecut”. O fi știind ceva dl Boia, poate tocmai pentru că dorește cu ardoare să-și uite propriul trecut nu prea îndepărtat, un trecut neglorios!
Despre ce este trecutul și unde se duce când și cum vrea el, scrie Nicolae Breban, pe post de editorial, în meditația „Noi, europenii”, un fragment din volumul «Viața mea (II)»: „A sta aplecat calm, atent și senin asupra propriului trecut este, indiscutabil unul din luxurile rare ale existeței. Iar dacă ai mințit și ai înșelat nu de puține ori, în trecut, de voie sau de nevoie, conștient sau pe jumătate, ai, acum, bietul de tine, ocazia zeiască de a te privi în față, de a-ți urmări cel mai ieftin gest sau articulație a gândului, deciziile care ți s-au părut fatale sau semnele și icoanele hazardului cu care te-ai luptat și în parte le-ai învins, ajuns, iată, sus pe piscuri. Într-un aer în care nici istoria, ea însăși, drastică și zisă augustă nu mai are vreo autoritate. Ești singur și e pentru prima oară în propria ta existență când singurătatea, sperietoarea atâtora, mai ales a diverselor cete de intelectuali, nu mai are consistență. Și, ceea ce puțini știu, a sta aplecat asupra trecutului este, probabil pentru prima oară în propria-ți existență, momentul când devii dintr-un oarecare călător, serv sau vasal, instrument al altora și fals stăpân, devii un... STĂPÂN ADEVĂRAT!” (s.n. – V.R.)
La rubrica Lecturi, Marian Victor Buciu, în recenzia „Cum citim literatura carcerală”, îl „ceartă părintește” pe Sorin Lavric, precizând câteva incompatibilități identificate în volumul de cronici eseistice «Glasuri din bolgie» (Ed. Ideea Europeană, București, 2018), incompatibilități puse față cu oglinda literaturii de pușcărie politică. Ștefan Borbély recenzează volumul de proză scurtă «Superman vs. Salinger, 88 de povești cu (super)eroi» al arădeanului Andrei Mocuța (Ed. Paralela 45, Pitești, 2018). La ceeași rubrică, Lecturi, foarte atentă la fenomenele care se petrec în jurul nostru, Constantina Raveca Buleu face lectura la volumul «Războiul sovietic – între idealizare și demitizare» de Olga Grădinaru (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018). Nu lipsesc din paginile publicației rubricile obișnuite însoțite de semnăturile autorilor: Aura Christi, Mircea Platon, Teodor Codreanu, Boris Marian, Maria-Ana Tupan, Oana Oprica, Ioan-Aurel Pop, Mircea Braga, Vasile Muscă (cu eseul «C. Rădulescu-Motru și Nietzsch»), Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Surdu, Horia Bădescu (despre un nou volum din seria OPERE de Ion Agârbiceanu, de data aceasta o antologie de articole cu caracter ecleziastic, publicate de părintele Agârbiceanu pe parcusul a patrucezi și doi de ani, între 1903-1945, volum îngrijit de Ilie Rad – Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2018) ș.a.
Numărul 1 al revistei „Contemporanul” demonstrează un pas serios și sigur în anul de încercare pe mai multe planuri ce se așterne în față-ne, 2019 spre 2020.