Habsburgii de ieri, austriecii de azi

            O excelentă analiză socialistorică semnează profesorul Ioan-Aurel Pop în mensualul Contemporanul. Ideea europeană (director: Nicolae Breban). Motivat de nu demult refuzul, prin veto, a Austriei și Olandei, în cadrul Comisiei UE, de accedere a României la spațiul Shengen, Ioan-Aurel Pop operează un scurt istoric al relațiilor austro-românești, mai concret spus, începând din Evul Mediu până la sfârșitul secolului XIX, a relațiilor Imperiului Habsburgic cu Țările Române, cu Moldova și Transilvania în special, cu Țara Românească, țări de ai căror locuitori români s-a folosit numai în interesul imperial secole la rând, fie pentru războaie/bătălii armate, nu puține, fie pentru munci agricole, minerit, munci silvice. Astfel: „Muzeele Vienei sunt pline de artefacte de aur și argint din Transilvania, Banat și Bucovina, celelalte bunuri intrând în tezaurul imperial, devenit apoi al statului sau rotunjind averile personale ale marilor familii de nobili și demnitari”. Astăzi, în relațiile din cadrul Uniunii Europene, față de România, ca urmare a unor acumulări istorice, Austria și Olanda, în comparație, sunt pe prim plan. „Ele au cheag demult, făcut atunci când furtul de la alții era o virtute, când nu erau organisme internaționale care să urmărească, să verifice și să pedepsească astfel de evoluții. Și – ca să fim realiști – nici astăzi nu este mare deosebire față de acele timpuri ale jafului sistematic. S-au rafinat doar formele: vin marile companii precum OMW sau Schweighofer, și rad tot ce pot, cu acte în regulă, sărăcindu-ne mai mult decât ne închipuim. În ciuda declarațiilor și deciziilor, niciodată țările și popoarele mai mici (mai ales ca avuție stăpânită efectiv) nu au fost egale cu țările mari. Și nu sunt nici azi, nici în Uniunea Europeană, nici în NATO și nici măcar în ONU. Cei mari și puternici dau ordinele, dirijează din umbră, dictează cine intră ori nu în Shengen. Austria nu este o țară mare, dar este una bogată și influentă. Ea nu mai poate duce o politică imperială, dar cultivă vag în interior prejudecăți imperiale și își arată arogant personalitatea atunci când are prilejul. Niciodată România, ajunsă târziu la un colț de masă a bogaților, nu va dicta, nu va sta alături de marile puteri. În mentalitatea austriacă – influențată mult de prejudecățile istorice... și de mass-media – românii sunt tot înapoiați, primitivi, mâncători de lebede, perdanți ca model de civilizație. (...) Românilor li se pot lua și petrol, și gaz metan, și cereale, și păduri, că doar sunt obișnuiți cu abuzurile și cu refuzurile (cum este cel cu Shengen). (...) Alții ar face gălăgie, ar protesta, ar șantaja, dar românii cei nevolnici nu fac așa ceva. (...) Nu am știut să sărim etape (cum alții – n.m., V.R.), și să prindem din urmă țările avansate. Ne lipsesc, cu siguranță, spiritul de solidaritate, de întreprindere, dar și o educație performantă, ca și o elită politică demnă de încrederea românilor. (...) Un popor fără educație serioasă este ușor de manipulat, iar unul cu lideri slabi este fără vlagă, dezamăgit, inert, incapabil de performanță. (...) Necazul este că nu ne mai interesează nici prezentul și, mai ales, viitorul, decât pe fiecare îndividual. Iar dacă mai vorbim, unii dintre noi, despre țară, despre România, suntem îndată etichetați drept naționaliști, demagogi, extremiști. Evident, nu este important să vorbim doar, ci să facem, iar pentru a face trebuie să muncim serios...”

            O pagină e dedicată „In memoriam Dumitru Radu Popescu”, fost 12 ani redactor șef al revistei Tribuna din Cluj, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Ștefan Borbély scrie despre un admirabil volum de mărturisiri, Dorin Tudoran în dialog cu Robert Șerban, «Numai copilăria e glorioasă» (Ed. Trei, Buc., 2022 – cu post scriptum de Cornel Ungureanu, – cu o superbă luciditate critică pe care o face Dorin Tudoran „idioțeniei” stângiste a mentalului ideologic și cultural al Americii). Constantina Raveca Buleu analizează volumul «Lucian Blaga. Universul liric» de Ion Pop (Ed. Școala Aredeleană, Cluj, 2022, ediția a II-a, revăzută și adăugită). Daniel Cristea-Enache abordează lirica lui Vasile Igna. Poetul a publicat în anul trecut două volume, antologia pe formula best of, la Editura Academiei Române, și versuri noi, «Capcanele», Ed. Limes, Cluj-Florești. Mirel Taloș scrie despre cum se aplică în Europa „corectitudinea politică”, cum capodopera lui Dante Alighieri sfârșește din nou cenzurată: o editură belgiană (autorul nu-i menționează numele, nu merită) a publicat Divina Comedie eliminând toate referirile la Islam, considerate in corpore islamofobe. Delia Muntean se ocupă de volumul de proze «Ultima zi a peștișorului de aur»  de Olimpiu Nușfelean (Ed. Charmides, Bistrița, 2021).

           Deși nu este ardeleancă, Magda Ursache (Iași) glosează, pe marginea multor „evenimente” provocate voluntar/involuntar de media românească, ca un scriitor transilvănean: despre cum Ziua de 1 Decembrie ar trebui sărbătorită într-un anotimp mai cald, despre de ce să mai comemorăm morții revoluției din decembrie 1989, din Timișoara și București, despre faptul că martirii închisorilor din anii 1945-1964 (România) n-ar mai trebui pomeniți pentru că „schimonosesc” istoria, pentru că toate acestea așa le „cer” unii din țară și nu numai (s.m., V.R.), și anumite formațiuni, cum ar fi Institutul „Wiesel”, „filiale” ale UDMR și chiar parlamentari!

                                                                                                         Virgil RAȚIU