Cornel Cotuțiu: Naivități senine/senile ?

„Suntem salvați, în ierarhiile civilizației și culturii,
de două creații: limba română și Eminescu.”
Emil Cioran

Cele două adjective din titlu se alătură altor „însușiri”, ce-mi creionează postura de cetățean. Ele se referă la calitatea actului de comunicare publică, mai cu seamă cea din mass-media; mai cu seamă că degradarea ei nu e afectată de cruzimea pandemiei.
Îmi ziceam să propun guvernanților, care înoată leneș în apele Dâmboviției, ca la Ministerul Culturii sau/și la cel al Educației să se creeze o „Direcție de protejare a limbii române”, cu atenție la: 1) intrarea (abuzivă, irepsonsabilă, inutilă) a neologismelor) și 2) la puseurile de exprimări penibile propagate prin mass-media noastră, cea de pe celuloză și cea a electronului tiranic.
M-am recules la timp, amintindu-mi de prestația de avortoni ale unor demnitari, aceasta, indiferent dinspre ce partid provin.
Cacofonia / cacografia au o frecvență „sănătoasă”, mai cu seamă în interviurile neroade, în intervențile bățoase, săvârșite „cu gura” (deci, la tv. sau radio), de către lideri de partid, sindicate, organisme nonguvernamentale (Apropo de ultimul cuvânt din enunțul meu: Nu puține dintre pantomimele din guvern pot fi introduse, peiorativ, la această categorie de „non”.) Totuși, iritarea mea față de aceste perle rostite are o marjă de înțelegere; ele se ivesc în rostirea grăbită, emoționată, neatentă. Dar e de tot penibilul, când constați cacografii rezultate din pana ziariștilor sau a scriitorilor.
Campioana întru cacofonie este cea rezultată din vecinătatea lui „că” și „ca”. Nu e zi să nu auzi - la tembelizor -: „clasa politică care”, „mafia politică care”, „muncă care”, „mască care”... Pe cei care pronunță astfel mi-i închipui invariabil că tocmai au ieșit de la closet. Când, în realitate, tocmai au ieșit din Parlament sau din vreun minister hăbăuc; sau dau să-și continue plimbarea prin maidan.
Cei care au făcut la școală (?...) o franceză de Pocreaca, e firesc să rostească ferm, dezinvolt, în cuvântările lor politico-patriotice, pleonasme consacrate de genul „mai superior” (definitiv... omologat de astfel de grăitori) ori „și-au adus aportul”. De unde să știe el (de pildă, chiar ministrul culturii), că avem cuvântul „aport” din franțuzescul„apport”, adică „adus”? Deci: „Și-a adus adusul”... Da, dar neologismul sună bine în rostirea absolventului de Pocraca. Dar nu numai din partea unei astfel de categorii. Deunăzi, în timpul botezului, purtătorul de patrafir a înecat un bebeluș. A vuit de revoltă toată țara. Dar, reacția (neologistică) de la Patriarhie a fost: Se apreciază (cu jumătate de gură) că... cauzele sunt deocamdată „absconse”. (Mde!... Căile Domnului...). Mama și tata copilului pesemne au alergat îndată la dicționar, în speranța că-și vor potoli durerea, aflând ce înseamnă acest cuvânt misterios.
Un aspect gramatical în exprimare (neaoșă, ușor surâzătoare) este „tautologia”, adică , precum... se știe, o repetare a unui cuvânt sau a unei expresii în același enunț. (Numai că exprimarea tautologică nu e o greșeală, deși, din neatenție, riscă să cocheteze cu pleonasmul).
Se va înțelege îndată de ce invoc acest segment al vorbirii.
În Creangă, e o tautologie, firească pentru limbajul hâtrului scriitor: „Vorbește ca ?....sila și mă opresc pe vreun canal tv. taman în momentul în care ține vreo zicere cel care domiciliază la Cotroceni (pentru că noi l-am ales) și ne minunează cât de bine a învățat o limbă străină: limba română. Vobește? Da: Ca să-și mimeze funcția. De aceeași stirpe publică este și fostul premier... maghiarul Ludovic Orban
Caragiale își îndreaptă, deodată, mustața către mine: Scrii ca să scrii?...

Cornel Cotuțiu

P.S. Taman acum, aflu că dragul Domn Ioan-Aurel Pop a publicat, concomitent, la București și Chișinău, volumul „Veghea asupra limbii române”.
Doamne!... În 1906, Nicolae Iorga dădea spre citire cartea „Lupta pentru limba românească”.
Luptă?... Și după 115 ani: veghe?... Cine sunt agresorii?...
Din recenta cronică la acest tom, aflu că Domnul Ioan-Aurel Pop consideră că „în miezul formelor de degradare la care este supusă limba română, în ultimele decenii, școala însăși a devenind neputincioasă, condamnată fiind să producă ANALFABEȚI FUNCȚIONALI.” (Majusculele îmi aparțin.) Doamne!... Aceasta o afirmă Președintele Academiei Române, pentru fermitatea căruia am o copleșitoare admirație.
Adevărul acesta îl nuanțează Domnia Sa, cu câteva zile în urmă, într-o revistă bucureșteană de cultură, astfel: „Decidenții politici se simt agasați de cererile de sprijinire a culturii și nu înțeleg de ce ar fi așa mare nevoie de cultură.”
(Se înțelege - în continuare - de ce o seamă de mitici dâmbovițeni mârâie pe seama acestui „intrus” din Transilvania.)
C.