Cornel Cotuțiu: „Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor”

     Un asemenea titlu de carte stârnește imediat atenția locuitorilor din arealul Transilvaniei. Editura „Argonaut” (Cluj-Napoca) a scos-o de la tipar acum 5 ani. Mie mi-a parvenit doar în zilele acestea, grație unui editor clujean, căruia i-am făcut o scurtă vizită. Am remarcat volumul acesta, căci era pe biroul său de la redacție. Mi-a sesizat mirarea și, îndată, mi-a pus-o în brațe. Era grabnic așteptat la o întâlnire în oraș, încât cele două-trei întrebări, gata să i le pun, n-am mai avut cui. Din pragul ușii, atât mi-a rostit: Cartea ta, publicată la noi, „Ce rămâne”, e pe aceeași temă.

     Firește, mai întâi am cercetat foaia de titlu: Autor - Jerguș Ferko; un cuvânt înainte de Acad. Ioan-Aurel Pop (În acest moment, mi-am dat seama că am a face cu „o carte grea”); ediție îngrijită de Gheorghe Ciutrilă; prefață la ediția în limba română de prof. Nicolae Edroiu - membru corespondent al Academiei Române (încă „o probă” pe seama conținutului); traducere în limba română: Pavel Rozkoș-Timișoreanul; postfață: Roman Kalinsky

     La pagina de gardă dobândesc alte lămuriri: Consultant științific: cercetător șt. I. Aurel Răduțiu; lector de carte: prof.univ.dr. Ion Pop, membru corespondent al Academiei Române.

     Îndată apoi, am găsit cine e autorul coperții (desigur, pentru mine, un necunoscut): Ondrej Zimka. După titlul absolutamente uimitor, imediat mi-a atras atenția coperta I, căci, în viața mea n-am mai întâlnit așa ceva: Sub desenul unui cal alb și un călăreț cu brațul drept la cozoroc, urmează, pe trei rânduri, titlul cărții și titlurile cuprinse la finalul volumului, începând cu „Doamne, ajută-l pe ungur” încheind cu „Întoarcerea comună la istorie”.

     Pe coperta a IV-a e tipărit chipul autorului, un bărbat cu o expresie amabilă, dezinvolt. Aveam să aflu că a trăit între 1956 - 2001. (Din ce pricină o fi trăit doar atât ?) Editorii publică aici un extras (relevant !) din „Cuvântul autorului”:

     „Această carte o dedic tineretului slovac și celui maghiar. O experiență de mai multe generații cu maghiarii și mai cu seamă cu politicienii lor ne sugerează că acestei teme de conviețuire, în interesele păstrării liniștii și păcii, trebuie să i se acorde un efort sporit... Mai sper, că după o împăcare morală, popoarele noastre așteaptă o întoarcere comună la istorie - spre trecut, cât și spre viitor.”

       Prima deslușire asupra cărții mi-a dat-o titlul primului text: „Un autor slovac despre maghiari...”, semnat de Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române. Ilustrul nostru academician ține să atragă atenția asupra facturii istorico-narative a acestei lucrări:

     „Trebuie precizat de la început, că nu avem în față o lucrare de istorie, scrisă după rigorile cercetării de specialitate, ci un eseu. Prin urmare, cartea se caracterizează printr-un limbaj jurnalistic, publicistic, sentimental, poetic pe alocuri, polemic, pamfletar, ironic, dar nu științific.”

     Cititorul se poate edifica în acest sens, chiar și după titlurile capitolelor: „Doamne ajută-l pe ungur !”, „Ucenicii slavilor maghiarizează istoria. Cele șapte autoamăgiri ale ungurilor”, „Cultul violenței și al violatorilor”, „Din panteonul maghiar”, „Maghiari, evrei, germani”, „Filosofia politică maghiară și tehnologia”, „Întoarcerea comună la istorie”.

     Domnul nostru academician observă:

     „Jerguș Ferko arată că maghiarii sunt singura națiune din zonă care, sub orice fel de regim politic, de la dictatura de dreapta până la cea de stânga și de la monarhie până la republică, au păstrat constanța unui orgoliu național nemăsurat și a unui dispreț suveran față de popoarele vecine, a tendinței de refacere a Regatului Sf. Ștefan și de dominare a teritoriilor numite „maghiare istorice”, cu majoritate de altă etnie decât cea maghiară”.

     În contextul acestei polemici, Dl. Acad. Ioan-Aurel Pop opinează îndată pe seama autorului, remarcând că acesta adesea răspunde „cu aceeași monedă, ridică în slăvi propria națiune, îi acordă priorități pe care nu le are, o proiectează în mit și legendă”.

     Deopotrivă, domnia sa constată că „este cumva reconfortant pentru publicul românesc să vadă că percepțiile sale sunt identice cu ale altor popoare, care au avut aceeași soartă, că umilirea lor, a românilor, nu a fost singulară, că anumite visuri de mărire ale vecinilor și conlocuitorilor maghiari se revarsă și asupra altora și conduc la reacții identice.”

     După acest larg preambul, am simțit nevoia să trec la paginile finale ale cărții, unde Jerguș Ferko înșiră sursele de cercetare (în timpul celor aproape patru ani de redactare). Ei bine, el a răsfoit 81 de cărți și culegeri de studii, câteva reviste slovace și maghiare, 19 săptămânale literare și informații de pe internet și CD. Am avut curiozitatea să rețin autori și publicații românești și am găsit așa: Nu e niciun nume românesc.

     Îmi cred îndreptățită nedumerirea, câtă vreme, cel puțin prin Transilvania, suntem încadrabili acestei zone europene, locuită de etnii slavo-hunice și vreri teutonice. De ce nu ne-a luat în seamă? Nu sunt semne, indicii, pentru un răspuns.

     Oricum, e de luat în seamă adresarea finală a lui Jerguș Ferko:

     „După terminarea lecturii cărții, dragi cititori, evident că puteți vedea că nu contează titlul, ci contează mai degrabă faptele și ceea ce rezultă din aceste fapte.” Și aduce mulțumire câtorva reviste slovace și Uniunii Scriitorilor Slovaci.

                                                             Cornel Cotuțiu