Certitudini ale „Certitudinii”

Am folosit această tautologie din titlu nu atât cu intenția de a face o prezentare a acestei tinere publicații bilunare „de cultură, identitate, atitudine” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cât pentru a atrage atenția asupra unei problematici național-politice, aduse în atenția cititorului, aproape număr de număr.
Totuși, spre edificarea întregului ansamblu tematic al revistei (12 pagini, format A2), înșir câteva titluri, unul mai incitant decât celălalt, din recentul nr. 81:
* G-ral (r) Dr. Mircea Chelaru: „Ce te faci când, în urlătoarea antinațională, se asociază corciții noștri?”;
* Mircea Coloșenco: „Crăișorul lui Liviu Rebreanu!”;
* Corneliu Vlad: „Cultura fricii”;
* Dan Cristian Ionescu; „Adevărul despre legionari (VII). Masacrul de la abator. Fotografiile cu evreii agățați în cârlige erau făcute în Letonia”;
* Dana Honciuc Beldiman; „Îmi iau răspunderea, în fața istoriei, să deparazitez Statul!” - Proiectul de guvernare al generalului Ion Antonescu”;
* Dan Puric: „Spre neant, în pas de defilare sau libertatea de a-ți uita trecutul”.
(A se lua în seamă și „greutatea” semnatarilor.)
Urmăresc, deopotrivă, în această amplă publicație - „Certitudinea” - textele privitoare la spasmele antinaționale, antiromânești, pe verticala istoriei noastre și a negurosului nostru prezent.
Pe foaia de titlu, totdeauna apare fotografia, din tinerețe, a lui Mihai Eminescu și câte o însemnare manuscrisă din perioada 1866 - 1877. Acum, textul este intitulat „Singura dinastie națională cu care se laudă ungurii este familia arhiromânească a Corvinilor” (Mi-l închipui pe tânărul de 16-17 ani bătând pumnii, către Budapesta, cu înțeles de „sâc-sâc!”) În final, după necesare date și argumente, Eminescu încheie ferm: „Un singur lucru putem pretinde de la oricine: Să respecte naționalitatea noastră cum o respectăm noi pe a lor.”
Dan Culcer - cunoscutul istoric și critic literar târgumureșean -, dă publicității un prim episod din eseul „Ungurii, poporul ales al Europei /?/, în viziunea unui autor slovac.” Subiectul demersului său critic este cartea slovacului Jergus Ferko, „Maghiariisub semnul (auto)amăgirilor”. Volumul are o prefață a Președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, pe care Dan Culcer o rezumă; și eu, la rându-mi, extrag câteva remarci ale recenzentului, privind temele și texele istoricului slovac. Academicianul român începe de la a dezvălui că autorul cărții utilizează false date referitoare la coroana regelui Ștefan și continuă în a detalia modul în care s-a plămădit elita maghiară de-a lungul secolelor; de asemenea, consideră că zisa Revoluție ungară de la 1848-1849 a avut un caracter izbitor reacționar, iar jelita „catastrofă” de la Trianon a fost, în adevăr, „dreptatea istorică făcută popoarelor asuprite de unguri”. Iar istoricul Dan Culcer conchide astfel: Educația în școli, din 1867 încoace, deopotrivă în pătura cultă, în rândul clasei burghezo-nobiliare maghiare „are asemănări bizare cu teoriile poporului ales, prezente în anumite aspecte violente ale ideologiilor naziste și sioniste.” (Și care - îmi amintesc - vor fi concretizate de mârșavul fascist Miklos Horthy.)
Sub genericul „Amărăciuni românești din Voivodina”,e inserată o scrisoare a unui român din Serbia, adresată autorităților românești(adică, de la Președinție până la Comisia parlamentară a românilor de pretutindeni); tonul este acela al unui om, care, în numele celor pe care-i reprezintă, a găsit astfel ultima soluție de remediere a degringoladei în care se află. Textul începe astfel: „Românii din Serbia trăiesc perioada cea mai odioasă din ultimii 70 de ani.”
Apelul e cauzat de organismul principal al etniei românești de acolo, Consiliul Național Român, cu sediul la Vârșeț. Scrisoarea a fost redactată de către Nicu Ciobanu, unul dintre membri acestui Consiliu, însă, despre care petentul afirmă astfel: „Prin conducerea sa, nu are capacitatea intelectuală, profesională, morală, experiența necesară și nici voința minimă să facă față momentului istoric în care ne aflăm.” Se înșiră fapte reprobabile ale acestui Consiliu, care nu mai este expresia năzuințelor românilor din Serbia, ci o degradată formă de afaceri particulare. Minoritatea română „nu mai are încredere în actuala conducere a acestui organism”. „Avem un singur scop: dorim să ni se permită și nouă, românilor din Serbia, să ne putem manifesta identitatea, fără implicarea răuvoitoare a politrucilor, fără presiunile politice care încalcă flagrant drepturile, demnitatea și libertățile omului.”
Bieții de ei! Oare știu despre componența, comportamentul decidenților din România, spre care își îndreaptă speranțele de ajutor? M-aș bucura ca acest apel să stârnească, totuși, un sentiment pozitiv (nu, nu cel de coronavirus!) unor locuitori din palatele guvernamental-prezidențiale de la București...
Ei bine, cu acest palier tematic, revista „Certitudinea” ne invită să trecem... Prutul. Prea binele cunoscut academician de la Chișinău, Nicolae Dabija, ne oferă informații sub titlul „Strămoșii lui Dodon, care și-au abandonat limba lor de la Gange, ne îndeamnă, prin el, să o abandonăm și noi pe a noastră.”Deja se poate remarca tonul ironic pe seama politrucilor filoruși din Basarabia. Din păcate, doar atât.
Textul academicianului e prilejuit de un proiect de lege, înaintat Parlamentului, de către sluga Kremlinului, Dodon (Ce nume, cu rezonanță de bidoane goale!) și ortacii lui socialiști (cică...). Se propune ca în Republica Moldova totul să fie tradus în rusește. Aceasta, în situația în care sunt regiuni basarabene în care nu încetează avântul de deznaționalizare a românilor. În acest sens, cea mai tristă dovadă o dă zona orașului Bălți (al doilea, ca mărime, în teritoriul dintre Prut și Nistru). Aici, după 30 de ani de anemică independență față de Moskova, cu o populație majoritar românească, doar 5 școli de cultură generală sunt cu predare în limba română (limba oficială a statului!), iar cele cu predare în limba rusă sunt... doar 17 (!...). E evidentă viziunea antiromânească a administrației locale. Încât nu e de mirare ca în ziarul șovin „Komsomolskaia pravda” limba oficială a Republicii Moldova - limba română - să fie considerată, cu dispreț, „limbă țigănească.”
Numai că, ce face academicianul Dabija, e doar o jelanie, în care demască abuzurile rusofililor, dar nu propune nimic. Își încheie „lacrimile”, jenant cu... „îndrăgi-i-arciorile!”, la adresa lui Dodon și a ortacilor lui. Te întrebi naiv: Numai atât?
Să mai reținem și faptul că, printre colaboratorii harnici ai publicației „Certitudinea”, este și bistrițeanul care semnează cu cognomenul său de poet: Mircea Măluț. Și el, asemenea celorlalte nume, este autor de texte „fără botniță” (sintagma este a redacției), cu panseuri echilibrate, coerente, pe seama unor aspecte din lumea cea de toate zilele.

Cornel Cotuțiu