Muzeul de păpuşi din Centrul Bistriţei

Câţi dintre bistriţeni ştiu, oare, că în centrul urbei, pe strada Gh. Şincai o casă a fost transformată într-un adevărat muzeu? Moştenitori ai tradiţiilor din tată-n fiu, Maria şi Ştefan Hangan au o casă primitoare care te întâmpină încă de la intrare cu obiecte tradiţionale. Roata de car, vârtelniţa, caierul sunt puse pe terasa casei. Apoi, în prima cameră, pe pereţi, sunt aşezate, într-o ordine ştiută doar de gazdă, sute de blide, dar şi câteva ceasuri cu cuc care trebuie neapărat oprite la ora şapte seara şi repornite doar dimineaţa pentru a avea şi cucul odihnă peste noapte.
Aici, în centrul Bistriţei, am descoperit o familie deosebită, originară din Ilva Mare, de acolo de unde vine şi interpreta noastră Emilia Popdeac, prietenă bună cu familia Hangan. Atât parterul, cât şi etajul, sunt destinate acestui muzeu, a cărui idee a pornit acum 10 ani când Maria Hangan a început să cumpere păpuşi pe care le îmbrăca apoi în straie populare achiziţionate şi acestea din lumea satului, de pe Valea Ilvelor.

„N-o mai rămas nimic din obiceiuri pentru că generaţiei actuale nu-i place să lucreze la aceste haine care presupun multă muncă. Straiele populare sunt greu de întreţinut. Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu de jocul „La dugiană”? Astăzi doar discotecile sunt la loc de cinste, însă vă garantez distracţia nu este aceeaşi”, declară Ştefan Hangan.
Gazdele noastre – Ştefan şi Maria – s-au cunoscut la joc, aşa cum făceau toţi tinerii din lumea satului, iar mai apoi s-au hotărât să îşi creeze o familie. În casa părintească a domnului Ştefan se adunau, în perioada sărbătorilor de iarnă, tinerii din sat timp de şapte sărbători pentru a petrece la obiceiul „Berea”. „După Anul Nou, trei-patru feciori organizează „Berea”, angajează ceteraşii, iar mai apoi invită, contra unei taxe, pe toţi tinerii din sat la petrecere. Fiecare fecior venea însoţit de o fată. El aducea horincă, iar ea musai cele mai gustoase bucate gătite din carne de porc”, spune Ştefan Hangan.

Casa cu 320 de blide

Vizitând camerele, ne apucăm să numărăm blidele de pe pereţi. „Nu le mai număraţi, vă spun exact câte sunt – 320. Am blide de pe vremea Austro-Ungariei, atât din porţelan, cât şi din lut”, declară doamna Maria. Întrebată cum reuşeşte să le menţină curate, completează „Le şterg de praf de două ori pe an. Se suie moşneagul meu pe scară şi îmi dă câte unul pentru a-l putea spăla”. În spirit de glumă, am întrebat-o câte farfurii a spart până acum, însă răspunsul a fost categoric: „Niciuna”.
Familia Hangan mai are o casă veche, la Ilva, de peste 150 ani, unde au lucruri deosebite „un adevărat tezaur”, după cum ne declară Emilia Popdeac.
O casă transformată în muzeu, pentru care au fost şi anumite sacrificii. „Cel mai mult regret că fiica noastră, stabilită acum în altă parte, deşi a fost dansatoare la „Cununa de pe Someş” şi coregraf atunci când nu era domnul Botoş, nu apreciază aceste lucruri.
Într-adevăr, când vine acasă trebuie să luăm toate păpuşile, costumele populare, pernele de pe paturi, însă, deşi casa este acum mai aglomerată, eu zic că este mai frumoasă”, afirmă Maria Hangan. Are 150 de cingeauă, care sunt aşezate „căpciţă” în dulap deoarece nu mai este spaţiu şi pentru ele: „Le ieu şi le spăl o dată pe an, însă îmi pare rău că nu am unde le expune”. Trei camere, la etaj, şi partea de jos a locuinţei sunt acum muzeu, la fel ca vechea casă de pe Ilve „lipcită între bârne”. Şi aici, pe grinzi, sunt blide şi prosoape „chiar şi în cămară, deşi sunt butoaiele cu borhot pentru horincă, am puse şi blide şi cingeauă”.

Caietul cu poezii

Maria Hangan scrie din plăcere şi poezie: „Ce am scris este adevărat, nu am improvizat nimic. Am adunat totul într-un caiet. Dacă mă trezesc noaptea fac o poezie, dar dacă nu o scriu o uit. Am fost acasă vara trecută şi, în târnaţ, era un cuib de rândunele. Când am deschis uşa s-au supărat şi au fugit. Am făcut o poezie, da am aruncat-o de supărare, am vrut să vin acasă, să las rândunica să se întoarcă la cuib”.
Povestea noastră continuă în casa de pe str. Gh. Şincai, nr. 25, peste drum de Biserica „Sf. Anton”, deşi au trecut mai bine de două ore de când ne aflăm aici. O rugăm pe Maria Hangan să ne spună o poezie. Cu greu acceptă acest lucru, ia caietul şi începe să recite, cu lacrimi în ochi: „Pe lângă casa mamei mele/ Curge un pârâu mititel/ Eu ce n-aş da să fiu acolo/ Să stau şi să privesc la el/ Şi să ascult cum, câteodată/ Îi cam nervos şi sună tare/ Eu ce n-aş da să fiu acolo/ Şi când îl aud să am răbdare să-l ascult/ Şi să-i şoptesc încetişor/ Să-i spun că-l cunosc de mult/ Şi-l rog să curgă încetişor/ Să curgă încet, să nu vuiască/ Când doarme măiculiţa mea/ Şi l-aş ruga să n-o trezească/ Că e săraca singurea/ E singură şi a nimănui/ Şi a avut o soartă grea/ Degeaba a crescut doi pui/ Că au plecat de lângă ea/ Iar stâlpul casei de mult timp/ Care a avut grijă de ea/ S-a rupt, s-a aplecat de mult/ Şi a lăsat-o singurea/ Atunci când îi este greu/ O ajută Dumnezeu/ O mai ajută şi vecinii/ Ce-au credinţă în Dumnezeu/ Şi lasă ca să latre câinii/ S-o ferească de om rău/ De aceea te-aş ruga pe tine/ Să curgi încet şi linişor/ Să nu o trezeşti pe biata mamă/ Să-i fie somnul mai uşor”.
O întrebăm de ce nu a dat acest caiet unui om avizat pentru a reuşi să editeze o carte cu versuri populare, iar răspunsul este „Nu m-am gândit niciodată la acest lucru, ce rost are că şi aşa, nu le ascultă nimeni numai moşneagul meu”.

Păpuşile, în ansamblul „Florile Măriuchii”

Facem un inventar al lucrurilor din muzeu. Găsim de toate din vechile gospodării de altădată, de la obiecte de tors şi ţesut până la ciclazău (călcător), tăbliţă sau ustensile de bărbierit. Mai vedem un clop de păcurar vechi de peste 100 de ani, dat cu răşină pentru a nu intra apa: „Este mai bun decât umbrelele de astăzi. Prin clop sigur nu intră apa şi nu se strica mintea”.
Apoi ne este prezentat ansamblul „Florile Măriuchii”, adică toate păpuşile care se află în muzeu. Şi ele, la fel ca în casa românească, pe categorii de vârstă, de la bătrânele care au grijă de copii până la tinerii căsătoriţi. „Nu mă gândesc ca se va întâmpla cu aceste lucruri când noi nu vom mai fi. Cred că ele vor ajunge la groapa de gunoi pentru că nimeni nu mai dă doi bani pe tradiţiile noastre”, spune Ştefan Hangan.
Gazdele ne-au aşteptat în costume populare pentru că aşa este la ceas de sărbătoare: „Eu am îmbrăcat hainele cu care doresc să mă îngroape copiii. Las cu limbă de moarte acest lucru, să mă duc dincolo îmbrăcată ţărancă”, spune Maria Hangan. Acceptăm şi noi să ne îmbrăcăm în haine strămoşeşti. Primesc cămaşa şi pieptarul de mire a domnului Ştefan.
Părăsim muzeul din centrul Bistriţei cu gândul că peste timp toate aceste lucruri vor ajunge într-un muzeu al ţăranului român, aşa cum ar fi frumos să aibă şi judeţul Bistriţa-Năsăud. Mulţumim gazdelor pentru ospitalitate, promiţându-le că îi vom mai vizita şi că vom face muzeul lor cunoscut bistriţenilor. Este la îndemâna oricăruia dintre noi să trecem pragul acestei case primitoare din centrul Bistriţei.