Cele patru ,,Imposibile iubiri” ale lui MARIN PREDA

Ca și Aristotel, autorul   ,Moromeților ” era de părere că ,,dragostea este o teoremă care  trebuie demonstrată în  fiecare zi.” (Vasile G)

       După dificile studii  primare, încununate totuși cu premii, viitorul mare nuvelist și romancier a urmat  Școala Normală la Abrud, Cristur-Odorhei și București.  Aici, își întrerupe studiile, rămâne în București, în funcții mărunte și împresurat de lipsuri la limita supraviețuirii. În asemenea împrejurări crâncene, nu mai puteau înflori iubiri precoce:

          ,,Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg - mărturisește el mai târziu -  cum am putut trăi toată toamna și toată iarna lui 1941-”42. N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est toată ziua și toată noaptea.”

        După un șir de povestiri publicate (,,Pârlitu”, ,,La câmp”, ,,Salcâmul”, ,,Noaptea”, ,,Calul”) și funcții mărunte, va fi considerat scriitor abia în 1948, când îi apare volumul ,,Întâlnirea din pământuri ”.

        Va avea acces la Cantina și Palatul Scriitorilor.  Viața lui începe cu încetul, să se schimbe. Curând, își va întâlni  viitoarea  primă iubire.

        La 30 de ani, Marin Preda  era tot burlac, încât de multă vreme, prietenii lui, scriitori, puși pe glume, s-au hotărât să-i caute pe undeva cealaltă jumătate a vieții. O frază de pe ultimele pagini din Delirul  îl autoexplică pe Marin Preda. Când este întrebat, la un local, Paul Ștefan, personajul principal,  dacă nu ar vrea să aibă alături și o fată, răspunde: ,,Când sunt fericit, nu am nevoie de nimeni altcineva.”

        La Cantina Scriitorilor, unde spuneam că primise acces, avea să-și întâlnească destinul pasional: o fată tânără, poetă, inteligentă și frumoasă, Aurora Cornu, de 18 ani. Abia au schimbat câteva vorbe și s-au ignorat reciproc vreme de doi ani, până în 1954, când se întâlnesc la mare, unde Uniunea Scriitorilor le-a acordat bilete de odihnă. ,,Odihna” începe însă prost din prima zi, pentru amândoi.

        Aurora Cornu  a primit o cameră la hotel, care îi fusese repartizată și lui Marin Preda. Nu este exclus ca vreunul din amicii săi să-i fi făcut cu intenție această  încurcătură. Cei doi își aruncă vorbe din cele mai nescriitoricești, dar galant, el cedează.

Aurora Cornu

       Înfuriată foarte, Aurora Cornu își face bagajele, sub privirile intrusului. După cum a mărturisit mai târziu,  privind-o cum se gătea de plecare, a avut un șoc emoțional. Fulgerător, a realizat cât de frumoasă era fata din fața lui, într-un capot verde.... Marin Preda i-a scris a doua zi o fulminantă scrisoare de dragoste și a cerut-o în căsătorie:

        Iată că o adiere de mâhnire, de  părere de rău izvorăște din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu știu când și de ce) și mi-e greu să îndur asta acum singur, cu gândul la tine..”

        Poeta se întoarce la București, lăsându-l cu o pasiune inestinguibilă, să privească valurile copleșind-o cu scrisori afectuoase. (De altfel, și când vor fi căsătoriți, el va continua să-i scrie scrisori;)

        ,,Dragă Aurora, După ce ai plecat în seara aceea, am venit  acasă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic..Știam că te-am cunoscut, ne-am plimbat ceasuri întregi,  fascinat de prezența ta...”

        Gata,  Iubirea s-a înfiripat în inimi, crește năvalnic, inundă totul.  Sentimentele lui sunt  cu o năvală  de tsunami, după ce 32 de ani străbătuse deșertul vieții fără ,,,electricitatea dragostei” (cum ar fi spus Alex Ștefănescu). Curând apoi, la București, cei doi se vor prezenta la Sfatul Popular, unde își oficializează relația. Doar ei doi. Fără fast, fără petreceri, dar și fără cereasca binecuvântare ce dă trăinicie și frumusețe iubirilor omenești. (Vremuri de ,,uscăciune” socialistă...)

        De la început, Aurora Cornu a pus o ,,sabie a lui Damocles” deasupra fericirii lor:

             ,,Marine, mă căsătoresc cu tine, dar, dacă vreau să plec, să nu mă oprești.”

        Cei doi fericiți hulubi se trezesc de multe ori noaptea și Marin îi citește cele mai frumoase pagini scrise. Aurora Cornu îi este  iubire, protector și afectuos critic literar.

        Într-o zi, soția descoperă manuscrisele ,,Moromeților”, încă nefinisate și insistă să le publice. El nu vrea, spunând că acolo a fost un ,,rezervor” pentru  multe din povestirile sale și n-are rost, dar ea nu se dă bătută, până îl convinge.  Marin Preda dă ultimele retușuri, e anul 1955 și ,,Moromeții”, ,,singurul nostru fiu”- spune Aurora, are un fulminant succes de critică literară. Anul următor va primi Premiul de Stat pentru această realizare. ,,Dumnezeu vi l-a dat pe Marin Preda - spune Aurora triumfătoare - eu v-am dat ,,Moromeții.”

        Patru ani de cămin fericit și... cei doi se despart, așa cum s-au înțeles la început.  La Sinaia, unde petrec câteva săptămâni, îi lasă un bilet: ,,Marine, eu te părăsesc. Vezi ce faci. Cheile sunt acolo... banii acolo”. Vor mai fi împreună uneori, dar ca amanți. ,,De ce-ai plecat?” -a întrebat-o ultima dată, când s-au văzut ,,Nu știu, Marine...”

        Pentru Marin Preda, cufundat în scris și fericire, despărțirea a fost o  tragedie. Fata de altădată, Aurora, se redescoperise pe sine, înțelegea poate că la umbra brazilor falnici nu mai cresc alte soiuri de flori. Era adulată deodată cu soțul ei și crezuse  -probabil-  că ar putea zbura singură. Va recunoaște mult mai târziu:

        ,,Eu voiam să plec, să văd lumea; el voia să rămână, să împartă soarta  cu poporul lui, care îl adora.”

        Copleșit, autorul ,,Moromeților” suferă o puternică depresie și este internat în spital.

        După despărțirea de soț, Aurora nu a reușit lucruri deosebite, cum ar fi vrut. S-a logodit cu Tudor Ganea, matematician, care i-a promis că o va scoate din țară, ceea ce n-a reușit.

        După șapte ani, în 1965, i se dă voie să plece la un Festival de poezie în Belgia, refuzând apoi a se mai întoarce. Se stabilește la Paris, unde o duce greu, chiar foarte greu. Chiria locuinței sale este plătită câțiva ani la rând de soția inimoasă a unui pictor francez Pierre Emanuel. Veleitățile ei de poetă nu găsesc ecou în inima Franței. Ocupă funcții mărunte... S-a împrietenit cu emigranți români, între care Mircea Eliade, Emil Cioran, Jean Pârvulescu Colaborează literar la ,,Europa Liberă” unde se aflau Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Nu e dulce pâinea exilului, dar Aurora Cornu nu cunoaște reîntoarcerile.

        Se va căsători cu un inginer român specializat în sonorizări pentru televiziune, Aurel Cornea, dar în inima ei, iubirea pentru Marin Preda a urmărit-o mereu, iar în interviuri luate târziu, de Eugen Simion, se confesează rememorând iubirea afectuoasă, oceanică, a lui Marin pentru ea. Deși nu foarte chipos, Marin Preda era de o tandrețe cuceritoare, bun...amant,  fidel marii sale iubiri. ,,Ar fi fost în stare să oprească vântul, dacă mă supăra, ar fi fost în stare să sărute urma pașilor mei”,.

        La întrebarea: Cu ce v-a cucerit Marin Preda? -a răspuns: ,,Cu literatura lui. Avea un cap de intelectual foarte interesant între ceilalți scriitori...” Va încheia rememorarea amintirilor cu una din cele mai frumoase declarații de dragoste: ,,Îl voi aștepta într-o altă viață” (Ca o parafrază din Rumi: ,,Dincolo de viață și tăcere, este o grădină. Te aștept acolo.”).                                         

         Aurora Cornu își petrece ultimii ani la New York și la Paris. Îi supraviețuiește mult soțului ei dintâi. A murit pe un pat de spital la Paris, în 2021, la vârsta de 89 de ani, din pricina unei infecții cu Covid.

        La un an după despărțirea de Aurora Cornu, în 1959, Marin Preda se recăsătorește cu Eta Vexter, critic literar, evreică, ceea ce, după unii, i-ar fi atras antipatia regimului comunist, afirmație fără suport din cele ce știu. Oricum, căsătoria lor a durat opt ani, dublu față de cea dintâi, până în 1967, când  Eta Vexter emigrează în Israel. Din primele două căsătorii, nu au rezultat copii.

        Neplăcerile și  suspiciunile multor reprezentanți ai regimului au fost iscate mai curând de atitudinile sale tot mai independente, deși nu disidente. Adrian Păunescu îl invitase să colaboreze la ,,Luceafărul”, unde va publica ,,Obsedantul deceniu”, (cu referire la anii 1950-60). În anii  70, când partidul dădea Tezele din aprilie, după modelul  văzut de Ceaușescu în China, Marin Preda a zis de față cu Ceaușescu: ,,Să nu introduceți realismul socialist, că eu unul mă sinucid.”

        Nici, ,,Delirul” (1975), care încerca o reabilitare a lui Ion Antonescu, nu a căzut deloc bine filorușilor de la noi, care se împotriveau tendințelor de rescriere a unor mari evenimente, pe o linie independentă.

        A treia soție, Elena Preda (i-a acceptat numele), este cea din urmă consoartă a sa. Din această căsătorie au avut doi copii: Nicolae și Alexandru.

    x

       Adevărata iubire a lui Marin Preda, cea care nu l-a trădat niciodată, a fost SCRISUL. I-a adus glorie, Premiul de Stat, funcții înalte: vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor de două ori, calitatea de Academician, Deputat, cu traduceri în suedeză, franceză, celebritate, plus o stare materială cum nici nu visase etc. etc.

            Literatura i-a acaparat lui Marin Preda întreaga energie intelectuală, scriind enorm. Fiindcă am fost contemporan cu începuturile sale literare, trebuie știut că el a fost în grațiile criticii literare, dar nu același lucru s-a întâmplat din partea cititorilor. Nouă, elevilor de liceu, nu ne păreau interesante nici ,,Întâlnirea din pământuri,” nici ,,Desfășurarea”, iar ,,Moromeții” ne plictiseau de moarte după 30 de pagini.

       Abia cu  ,,Delirul” (1975), cititorii mai întreabă prin librării, apoi ,,Marele singuratic” (1976) și ,,Viața ca o pradă” (1977), plus unele ecranizări (,,O oră din August”) schimbă balanța succesului. ,,Cel mai iubit dintre pământeni” (1980) avea să fie un triumf aplaudat într-o singură voce, atât de  critica literară, cât și de cititori. Putem spune că scriitorul a învins acum pe ambele fronturi, murind fericit.

        După fiecare apariție literară, marele romancier trăia o stare de epuizare intelectuală depresivă, ce devenise mereu mai devastatoare. Patima alcoolului i-a grăbit prăbușirea, dar nu i-a stins dragostea de oameni. Pentru el, fiecare om de pe stradă era ,,mon Cher!”.

        Spre ultimii ani, se apleacă asupra scrierilor Noului Testament, zăbovind asupra Epistolelor Sf. Apostol Pavel, despre care mărturisește că au locuri pe care nu le înțelege și cere de la Paris lucrări explicative. De aici și  parafrazarea după Marele Apostol, că ,,fără dragoste, ce sunt? Chimval răsunător. Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”