Scriitori români mari, pasiuni mari, uneori fatale

Adesea, talentele mari, dăruite de Dumnezeu spre creșterea educativă și culturală a neamurilor pământului, au fost asociate în latura omenescului cu pasiuni devastatoare și adesea fatale.

          Sufletul omenesc e puternic precum oțelul, dar slab ca o trestie în aceșași timp, ceea ce este un miracol de coexistențe.

          Aducând în lumina publicului iubitor de literatură o serie de zbuciumări ale acestor oameni mari, nu o facem nici din curiozitate, nici din spirit de can-ca, ci pentru a realiza că și marile spirite ale culturii noastre au fost oameni, cu scăderi și patimi, cu greșeli și cu daruri mari și astfel, simțindu-i nu în sferele Olimpului, ci aici, lângă noi,  să-i păstrăm cu drag în inimle noastre.

          Deși mai puternici în latura fizică, în comparație cu „cu sexul nu știu pentru ce frumos”- cum se exprima misogin Schopenhauer, bărbații -scriitorii inclusiv- par mai vulnerabili în fața feluritelor patimi.

           „La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,

           Fie slabi, fie puternici,, fie genii ori neghiobi.”-după  zicerea eminesciană

          Negreșit, dragostea, iubirea, amorul - iată câte sinonime!- este o patimă universală, căreia i se supun deopotrivă muritorii, fie sclavi, fie împărații.

       ”Odată cu dragostea, începe adevărata viață a omului -scria Mihai Eminescu în ziarul Timpul, în 1877.  O viață de suferințe și griji, pe lângă care copilăria stă ca un vis frumos, în care ți se pare că ar fi fost de două ori mai mult soare și căldură, pe cât este astăzi.”

          Am scris nu cu mult timp în urmă despre drama extraconjugală trăită de Bogdan Petriceicu Hasdeu, al cărui pas greșit a adus multă nefericire asupra întregii sale familii, inclusiv a iubitei sale fiice Iulia, stinsă devreme.

          Idem despre Al. Odobescu, „cel mai frumos dintre scriitorii români”.

          Savant, scriitor, arheolog  mare istoric și om de cultură, fost ministru al Instrucțiunii publice, s-a sinucis. Omul distins, amabil, cu reputație științifică recunoscută în țări străine ca Franța, Marea Britanie, Italia, Danemarca, academicianul autor al giganticei lucrări: Tezaurul de la Pietroasa, și-a pus capăt zilelor pentru pasiunea neîmpărtășită de Hortensia Reminger Racoviță, profesoară de geografie : „adevăratul mormânt al inteligenței, iluziilor și chiar al vieții mele”-cum consemna Odobescu în ultima-i scrisoare.

          Pe același palier al furtunilor amoroase, am scris în prezentul cotidian despre dramele scriitorilor Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel, cauzate de pasiunea fatală pentru o aceeași femeie, Natalia Negru.

             Nu atât de universală precum iubirea, patima alcoolului s-a vădit sincretică în viața multor condeieri români mari.

           Între resorturi aflăm adesea greutățile vieții, nesiguranța zilei de mâine, dezamăgiri felurite. Mulți au văzut în licori surse inspiratoare, uneori reușind ascensiunea Olimpului, alții. Mulți, rămânând doar cu patima lichidă.

          Ion Agârbiceanu, pe care l-am ascultat la o întâlnire din 1962  cu studenții, mărturisea admirația lui de tânăr pentru I l Caragiale. Domnia sa regreta că nu putea fi în cercul de prieteni ai scriitorului, „mari prieteni ai damigenelor”.

          Cât despre Nicolae Labiș, speranță frântă devreme, ultima zi de viaţă a  autorului impresionantelor poezii „Mioriţa”, „Moartea căprioarei” şi multor altora, s-a derulat la 22 decembrie,1956. Avea doar 21 de ani.

          Labiş fusese  la restaurantul „Peştera” din Bucureşti împreună cu prieteni, la masa lui aflându-se Lucian Raicu şi soţia acestuia. 

          Poetul Labiş era însoţit de o balerină rusoaică.

          Tânărul poet ajunsese să exagereze cu consumul de băutură şi prietenii îi erau amici de pahar, încât Mihail Sadoveanu, profesor la „Şcoala de literatură M. Eminescu” îi făcuse câteva versuri :

            „Toată lumea bea cu Ţoiu,

               Numai Labiş cu-Andriţoiu.”

    Convivii (patru) au plecat de la restaurantul „Peșrtera” să ia tramvaiul –povesteşte istoricul Dan Falcan - iar poetul Labiș, dezechilibrându-se în aglomeraţie, a ajuns sub roţile tramvaiului. Transportat la spitalul „Colţea”, apoi la un alt spital, starea lui s-a agravat  şi n-a mai putut fi salvat.

     Accident? Atentat? Cineva l-a împins intenţionat spre moarte? Să fi fost rusoaica o simplă balerină? Labiş nu era  nici pe departe un disident. Mulţi l-au invidiat şi urât pentru talentul lui neobişnuit dar numai Dumnezeu singur ştie adevărul.

                Alexandru Vlahuță, marele amic al  lui I L Caragiale, avea o vie personală și era o gazdă afabilă pentru prietenul său și pentru alții. În vremea Răscoalei de la 1907, țăranii i-au devastat-o, neștiutori că e o „sursă de inspirație majoră”.

          Marele amator de bere din literatura română a fost, negreșit, George Coșbuc, însă fără a-i pricinui dezastre.

          Când geramnii au cucerit Bucureștiul, aceștia i-au adus un butoi strașnic cu bere, dorindu-l colaborator la ziarul capitalei, „Bukarest Tagbladet”. Faima lui de iubitor al berii ajunsese, cum se vede, peste fruntariile țării.     

          Marin Preda a fost şi el un mare talent, dar şi un împătimit al paharului, dacă e să spunem adevărul.

                   S-a stins din viaţă la 16 mai 1980, la Casa Scriitorilor, dintr-un exces de băutură. Ultimul martor care a stat la pahar cu marele prozator și l-a văzut, a fost...tot Lucian Raicu, Parcă un pic  bizară  omniprezenţa criticului literar.  Marin Preda a avut trei soţii, despre care am scris cu ceva vreme în urmă, cea dintâi fiind și cea mai vulcanică iubire - Aurora Cornu, cea care se lăuda că „v-am dat Moromeții”.S-au spus multe despre  scriitor, dar feluritele scenarii ar trebui să lase loc unui adevăr simplu - cel ştiut mai sus.  n-a făcut disidenţă, orice s-ar spune. Invidii, ranchiună de la mahării de prin partid ? Numai Dumnezeu știe cu adevărat să ridice vălul tainelor.

              Nichita Stănescu, la rândul său, a fost un talent poetic remarcabil. Ca şi Coşbuc, Labiş, Marin Preda, acesta a avut în băutură o „însoţitoare” mai durabilă decât chipurile multor admiratoare doamne sau domnişoare ce l-au asaltat frenetic.

          Oficial, a avut trei căsătorii, cu: Magdalena Petrescu, Doina Ciurea și Todorița Tărâța. Oricum, boem desăvârșit.

          De altfel, poetul n-a avut niciodată un domiciliu al său propriu, socotind că „totdeauna se va găsi o femeie frumoasă cu care să locuiesc”.

          Berea, preferata lui Coşbuc, nu are de obicei efecte devastatoare, dar alcoolul, votca în cazul lui Nichita Stănescu şi celorlalţi amintiţi, da.

          „Nichita era un mare  consumator de votcă, dar în momentul când începea să bea, avea revelaţii” –notează acelaşi istoric Dan Falcan.

       13 decembrie a fost ultima zi de viaţă a poetului. În ziua aceea, Nicolae Ceauşescu i-a trimis lui  Nichita o foarte frumoasă coroană de flori, în semn de remarcabilă apreciere – gest rar făcut de conducătorul de partid şi de stat.   Poetul n-a fost un disident şi nici nu l-a preocupat această mlaștină.

          O adevărată disidenţă, cu câteva excepţii izolate, n-a existat în România, oricât se dau mari pisicuții după război. Bine este să lăsăm politicului șanțurile lui și literaturii piscurile înzăpezite ale gândului.

                                                 Prof. Vasile Găurean