Gela Enea: Trăirile, ca o risipă

 Nu am mai citit o carte situată ideatic între credință, intimitatea ființei aflate sub sceptrul suferinței și o înclinare spre aforism, așa cum sunt volumele semnate de Cristina Copia, pe care autoarea, membră a UZPR, le numește Trăiri.

Cristina Copia are, nici mai mult, nici mai puțin de treisprezece volume, toate apărute la Editura Izvorul Cuvântului,  editură care, prin numele ei, îmi dă un alt prilej de a fi surprinsă.

Cu excepția primului volum, având titlul Trăiri neștiute, celelalte douăsprezece cărți sunt grupate în serii de câte patru, cu titlul Trăiri în colecție, iar conținutul lor adună, între aceleași coperți, texte cu versificație clasică, previzibilă, proze poetice, după cum le numește autoarea, dar și unele poezii care vin dintr-o vădită influență folclorică.

Am ales unul dintre volume, în această recenzie, cel subintitulat Poeți nemuritori și calzi și reci, mărturisesc, pentru că mi-a plăcut acest subtitlu și, ca un lector curios, am vrut să aflu ce anume a determinat-o pe Cristina să le acorde poeților prezumția/ convingerea că nu sunt doar eterni, ci și calzi și reci.

Citesc în Prefața volumului, semnată de un alt membru al UZPR, Vergil-Cover Cojocaru, că autoarea  este copie fidelă a spiritualității lui CRIST, evident, subiectivitatea poate să ne atragă în turbionul unor expresii exagerate, cum este și în cazul acesta.

Prima parte a cărții are ca formulă lirică monologul adresat unor mari poeți români, desigur, prezenți în lecturile autoarei: Mihai Eminescu, Lucian  Blaga, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu.

Dar actul lecturii ne aduce-n față și alte nume, precum Bach, a cărui muzică, aflăm din textul Bach (Pârâu), este aplaudată de Dumnezeu.

În incipitul cărții două poeme sunt dedicate lui Eminescu, urmate fiind de niște  enunțuri în proză, rimată aleatoriu, tot despre  poet, din care citez o hiperbolă prin care se vrea sugerată unicitatea  geniului eminescian: „De un secol și mai bine, aștri au căzut din boltă”.

Tot în acest text descopăr inovații lexicale, dar și consoana r imediat după prepoziția cu,  de exemplu, „să stea pe boltă ca un sor, cu raza-i caldă ca de om” sau imaginea , i-aș zice nepământeană, a poetului , din fraza „Eminescu, sub un tei și o câmpie, gândul tău ar vrea să zboare, să ia o pană să mai scrie”.

Totuși, am rezerve că dintr-o asemenea poziție, fie el și gândul, ar putea să scrie. Imaginația Cristinei este debordant-juvenilă.

În viziunea sa, geniul eminescian vine „prin spirală de spațiu și timp” și tot „prin spirală de spațiu și timp”  el și pleacă, „într-o falnică zburare”!!!

 Sintagma aceasta mă duce în proximitatea unor poeți pașoptiști, animați de un patriotism sincer.

Un alt poet, o altă confesiune a Cristinei, eroul său fiind, de data acesta, Nichita, cel care a plecat dintre noi „în iarna lui decembrie, prin fulgii albi din nins”.  În  exemplul citat observ  forma verbală nepersonală (un supin?!) care imprimă, cel puțin așa cred, o nuanță cauzală, pentru că despre sugestia unui spațiu nu poate fi vorba.

Când tocmai m-am familiarizat cu alternanța proză-poezie, constat că volumul continuă într-un alt registru, cel al cugetării.

La pagina 13, Cristina strecoară următoarea cugetare: „Plămada condeiului. Înălțimea umbrei din apă ce rabdă uzura din palmă”. Sunt doi termeni cu iz arhaic, condeiul și plămada,  care se circumscriu noțiunii de uzura din palmă.

Această uzură din palmă este multiplicată de una mai dureroasă, cea a ființei, în fragilitatea și efemeritatea ei.

Pentru a-l portretiza pe Lucian Blaga , Cristina folosește titlurile volumelor de versuri semnate de poetul din Lancrăm, într-un discurs linear, cu enunțuri  distribuite în catrene, de tipul: „Ca un profet ți-ai  numărat pașii/ la curțile dorului, cântecul focului/ în marea trecere./Tu știi!”

Pagina următoare conține o altă cugetare, din care citez secvențial, întrucât, spre deosebire de cugetările clasice, ale Cristinei sunt, de regulă, construite din mai multe enunțuri: „Poetul- cel ce cântărește sufletul și gândul cu balanța cuvântului”.

În melanjul acestui volum, unde  genurile epic, liric și  aforistic  sunt vecine  de pagini, am găsit compoziții cu tentă populară, ca în textul Pe o piatră, din care citez: „Scrisule, drăguțule,/ Te iubesc, dar aș vrea tare/ Să te las colo, în vale,/Printre turme de mioare/ La umbra stejarului,/ În cântul ciobanului”.

Trebuie să fac o constatre și anume, că asemenea compuneri sunt binevenite în repertoriul unui rapsod, dar nu într-o carte de poezie, unde lectorul caută metafora,  caută ambiguitatea mesajului care să-i ofere oportunitatea propriei interpretări.

Ultimele texte din volumul Trăiri în colecție/ Poeți nemuritori și calzi și reci punctează, așa cum sugerează titlul, trăirile Cristinei, iar ca formă, se apropie de notele dintr-un jurnal, unde confesiunea nu are îngrădiri, concluzia fiind formulată astfel:

Rămâi! Risipește

Gratitudine! Viață firească!

Recomand Cristinei Copia, în viitoarele cărți sau la o eventuală reeditare, să separe în volume diferite genurile literare, să înnobileze versul cu expresivitatea metaforei, care susține vibrația poetică și conferă originalitate și valoare autorului.