Poezia – balsam împotriva efemerității și a vulnerabilității

 ,,Sunt deopotrivă fiică

De zeu și muritor

Sunt propriul meu demon

 Și înger păzitor…”

 (Laura Cîrcu Munteanu - ,,Autoportret”)

      Cheia descifrării versurilor din volumul ,,Aripi de rezervă” (Editura ,,George Coșbuc”, Bistrița, 2021) al poetei Laura Cîrcu Munteanu, o aflăm în poemul ,,Poezia mea”. Ea este un fel de artă poetică, de crez literar. Poezia Laurei Cîrcu Munteanu se naște din ,,albe tăceri” despre ,,Soare”, ,,Lună”,  ,,Dumnezeu”, despre sine, izvorăște arghezian (,,Testament”) din ,,atâtea vieți”. Prin ea, poeta  se ancorează de coordonatele universului și asemenea lui Nichita Stănescu, poezia ,,Nici…nu mi se cuvine”. Acest crez  poetic poate fi completat cu un ,,Autoportret”,  realizat pe baza unor contrarii ale eului liric, între bine și rău, între efemer și nemurire, între starea angelică și cea demonică: ,,Sunt deopotrivă fiică/De zeu și muritor/Sunt propriul meu demon/Și înger păzitor…”. Toate acestea, ca urmare a conștientizării propriei efemerități și a vulnerabilității, ambele rostogolite în viața ei ,,fără nici un fel de preaviz” (,,Poate iubirea…”, un fel de autoprefață n.n.).

   Efemeritatea se declanșează mai ales odată cu plecarea din viață a părinților săi,  ,,Siluete de ceară”, de la care își ia un adio în manieră păunesciană (,,Repetabila povară”): ,,Prea devreme se duc/Să dea viață, murind/Rădăcinii de nuc…”.  Regretele despărțirii de ei reapar și în poezia ,,Inevitabila îndepărtare”. Părinților li se dedică mai multe poezii: ,,Măicuța mea”, ,,Toridele ninsori”, ,,Colind pentru mama”, ,,Liniște albă”. Regretații părinți sunt ,,închiși” în amintiri: ,,Și de-aici până la tine/Amintirea ta rămâne…” (,,Colind pentru mama”). Ei îi luminează destinul (,,Acel fel de dragoste”), îi potențează creația lirică: ,,Tata dormea,/Iar mama,/Dictându-mi din cer/Ultimul vers,” (,,Liniște albă”).

   Motivul ,,aripilor” se regăsește frecvent în aceste versuri. Ele o ajută pe poetă să se înalțe spre mama plecată în ceruri (,,Măicuța mea”). Renunțarea la aripi este doar un moment de nou avânt (,,Extravaganță”). În confruntarea cu viața, aripile se rup. Atunci se apelează la cele de rezervă (,,Aripi de rezervă”). Anotimpul propice pentru dialog este primăvara: ,,Să nu mă uiți, sfioasă primăvară”, ,,Aproape primăvară”, ,,Tu…nenăscută încă, primăvară”. O anumită dârzenie în fața vieții răzbate din unele poeme:  ,,Amănuntele unei furtuni”, ,,Înflorire prin piatră”, ,,Mergând mai departe”. Ca la  un alt Șușteru (,,Dincolo de nisipuri” – Fănuș Neagu), autodepășirea înseamnă continuarea drumului: ,,Iar când mă ajungeam,/Alergam mai departe!” (,,Mergând mai departe”). Îndârjirea cu ,,lupta vieții” este subordonată unei încorsetări morale asumate: ,,Mă plimb încet/Pe vârfuri/Prin propria-mi viață/Să nu trezesc soldații/Ce îmi păzesc traseul/Cel plin de dulci ispite” (,,Seducție”).

   Timpul  înseamnă ,,efemeritate”: ,,Toamna însăși/Mi-e târzie…” (,,Efemeritate”); ,,Deodată, pe tâmple/Ne urcă-nserarea” (,,Exil în floarea de Mai”); ,,Cel mai temut dușman…/Efemeritatea.” (,,Clipa de pe etajeră”). Moartea, sfârșitul sunt sinonime cu o plecare argheziană (,,De-a v-ați ascunselea”): ,,Am să plec negreșit/Unde nu m-am mai dus/Mă găsiți undeva/Nici în jos…/Nici în sus…” (,,Am să plec”).

   Iubirea este o ,,Stare de urgență…” păunesciană. Dialogurile dintre partenerii cuplului se susțin greu prin cuvinte: ,,Uneori, ca acum,/Cuvintele/Se deapănă într-un ghem/Și mă întorc/Împotriva ta.” (,,Celelalte cuvinte”). Dragostea apusă se retrage în amintiri : ,,Încercând să mă regăsești/În amintiri…/Și-ai să plângi/Când…nu mă vei vedea” (,,Ai să râzi…”). Intrarea în banalitate a iubirii, se sfârșește prin trădare:,,Să știi că la refren/Eu chiar am să te vând!” (,,Să știi că la refren, am să te vând”).

   Căutând să se salveze, să scape de ,,conștientizarea propriei…efemerități și a vulnerabilității”, poeta, ,,Un cerșetor de speranțe” (,,Aproape primăvară”), își ancorează corabia dramei existențiale la țărmul poeziei: ,,Să facem loc/Și pentru poezie…/Să ne-ancorăm speranța/Măcar în poezie…” (,,Să facem loc și pentru poezie”). Metafora ,,aripilor de rezervă” se descifrează ușor. În fața efemerității, poezia poate  susține izbăvirea prin aripile ei ,,de rezervă”.