Laura Cîrcu Munteanu – Aripi de rezervă

 

Iată o carte de poezii, venită în Lumină la Editura George Coșbuc, 2021,  din care am observat cum starea de conștiință a autoarei a creat lumea pe care o prezintă în versuri, grație talentului cu care a înzestrat-o Dumnezeu.  

Cele 55 de poezii reflectă unitatea dintre observator și ceea ce observă, adică modul cum Laura Cîrcu Munteanu, autoarea cărții Aripi de rezervă, prin comportamentul său conștient  față de cauzele fenomenelor trăite, realizeză această unitate.

Voumul este dedicat mamei poetei:

”În memoria mamei mele, poeta Nazarica Munteanu”.  Ce frumoasă succesiune!

Laura Cîrcu Munteanu vorbește în Prefața cărții despre cei doi părinți:

Nazarica Munteanu și Dumitru Munteanu, pe care îi numește stâlpii vieții ei. Unul din stâlpi, Mama, a Plecat, iar fiica ne vorbește cu Înțelepciune despre ea.  Citez câteva cuvinte: ”Tocmai atunci, unul din cei doi ”stâlpi” pe care te-ai sprijinit până în acel moment...  se dărâmă în fața neputinței tale. Demonstrându-ți că nimic nu durează veșnic și nimic nu-ți aparține. Și-atunci deschizi ochii... Altfel decât i-ai deschis până atunci.   (...) Dar ”stâlpul”  acela care s-a dărâmat...  tot el te ajută să te ridici. Pentru că ruinele lui... sunt în tine. Și simți cum fiecare piatră se transformă în treaptă. Ajutându-te să înaintezi pe scara ta...  forțându-te să-ți îndreptți spatele, să-ți ridici privirea, să-ți ștergi lacrimile și să mergi mai departe...  (...)  Urmând ca tu să fii, pe rând, și ”temelie” și ”stâlp”...”.

Laura Cîrcu Munteanu a scris cuvinte cu gândul la Mama ei, fiind ea însăși Mamă. Frumoase  și înțelepte cuvinte!

Deschid mai departe cartea și după ce citesc poezia: ”Siluete de ceară”, îmi vin în minte celebrele versuri ale lui Adrian Păunescu despre părinți, ba încă și melodia pe care sunt cântate. Dar  versurile originale ale  Laurei  sunt asemănătoare ca muzicalitate. Ele descriu trăirile sufletului ei. Iar eu constat din nou cum toate lumile sunt una singură în care există o infinitate de ființe a căror frecvență de conștiință diferă.  Fiecare dintre noi, indiferent în ce timp trăim, percepem lumea conform stării noastre de conștiință iar poeții o redau și în versuri nemuritoare. La fel sunt create operele de artă din orice domeniu.

 Să o citim pe Laura Cîrcu Munteanu:

 

”Prea grăbit se-nserează

Pentru scumpii părinți

Și-nserâdu-se-oftează

Prea tăcuți... prea cuminți...”

 

Poezia ”Măicuța mea” nu poate fi citită de Lacrimi:

”Măicuța mea...

Poemele-mi sunt goale

Și-un vânt ciudat

Mi-aruncă frazele-n neștire

 

Voi fi de-acum,

Doar rândul dintre versuri

În care te păstrez

În amintire...

...

Măicuța mea...

Din dorul meu de tine,

Va crește-un munte-n

Fiece apus!

 

Iar mie aripi

Îmi vor crește, mamă!

Ca peste el, să mă înalț

La tine, sus!”

Poemul care a dat și titlul cărții, ”Aripi de rezervă”, o arată pe Laura Cîrcu Munteanu în postura omului care are soluții la piedicile ivite pe drumul vieții. Ba, încă dă și un sens aripilor de rezervă:

”Iar când voi obosi de mers,

Cu o ultimă manevră

-Să le dau și lor un sens-

Îmi voi scoate dintre coaste

Aripile...  de rezervă”

 

În poemul: ”Efemeritate” ne vorbește despre sine, iar în următoarele poezii  găsim versuri ce exprimă așteptarea clipelor potrivite, dar întâlnim și enigmaticul poem: ”Rugând, iubind, cerșind” din care citez finalul:

”Ca un soldat,

Cărând printre redute

Un camarad înfrânt

De inamic,

Port încă-acea secundă

Pe umeri și pe tâmple

Sperând la-acea lumină,

Rugând, iubind... cerșind...”.

Mai departe, cu gândul la Mama ei, Poeta vorbește cu Dumnezeu:

”Eu... nu mai știu cum să  Te rog

Să-i fie bine...

 

E drept că ai destui

Pe care-abia-i mai ții

În brațele-Ți

Atât de obosite

 

Dar noi...

Ai mamei și ai tatii, fii...

Noi... încă nu vrem

Să săpăm morminte...

(...)

...  Când Ți-apleci privirea spre copaci

Să-i uzi pe cei mai vechi

Și mai uscați,

Să-Ți amintești

Că astăzi Te-am strigat

Pentru c-al meu...

E imobilizat pe-un pat...”

Poeta scrie când în țară e declarată  stare de urgență în timpul Pandemiei:

”Și îl băgăm pe Dumnezeu

 În carantină

Să nu Îl ...infecteze

Vreun nebun...”

Câtă Bucurie să citim poemul: ”Să nu mă uiți,  sfioasă primăvară”!, dar și pe toate celelalte poezii, fiindcă în fiecare găsim exteriorizarea sub formă de artă a unui suflet de Om.

Mai amintesc întrebările filozofice din ”Înflorire prin piatră”, sau minunata autoanaliză pe care Laura Cîrcu Munteanu ne-o arată prin poezie. Undeva,  Poeta spune frumos:

”Țin seara în mâini

Legată cu stele”

Cu Darul primit de la Dumnezeu, și-a răsfrânt sufletul în poemul: ”Nu mai știu” cu versuri ce au  muzicalitatea cântecelor Tatianei Stepa.

În: ”Poezia mea” descrie metamorfozele creației sale cu exprimarea, în final, a smereniei sale: ”Nici... nu mi se cuvine!”.  Vedem, apoi, cum Poeta își încifrează Suferința în: ”Tu... nenăscută încă, primăvară”.   Formând strofe din câte două versuri ale altor strofe, întocmai pentru a  accentua ce vrea să spună,  în poemul: ”Autoportret”  Laura Cîrcu Munteanu  ni se arată ca o Ființă care acceptă Întregimea ce există în noi, iar pentru asta a  acceptat că oamenii ce ne sunt scoși în cale au acest rol de a vedea, și de a ne asuma  cum suntem:

”Sunt deopotrivă

Și binele și răul

Sunt propriul meu demon

Și înger păzitor

 

Iubesc deopotrivă

Și Soarele și Luna

Sunt deopotrivă fiică

De zeu și muritor”

Iarăși am întâlnit o poezie cu similitudini în creația artiștilor români, anume lectura versurilor din: ”Am să plec”, ne aduce în minte cântecul Margaretei Pâslaru: ”Voi pleca”, cu muzicalitatea lui superbă.

La faptul că nu pot, de o vreme, să mai merg distanțe mai mari, am găsit o soluție în versurile Laurei din poezia:  ”Exil în floarea de Mai”. Iată:

”Cu mâini grele de plumb

Ne punem în cârcă

Picioarele moi...”.

Închei aceste cuvinte ale mele,  despre câteva din poeziile Laurei Cîrcu Munteanu,  cu îndemnul către cititori să parcurgă volumul: Aripi de rezervă pentru a observa cum, autoarea, folosind metafore inspirate, ne spne că avem un singur drept în viața ce o petrecem aici pe Pământ: Dreptul de a fi recunoscători.