Moartea și Învierea lui Iisus Hristos

Există o unitate între moarte și înviere care poate fi sesizată doar prin profunda înțelegere a jertfei. Moartea lui Hristos este o jertfă nu numai ca plată și pedeapsă, ci este jertfa celui drept și liber de păcat, este jertfa în autenticitatea ei absolută. Moartea în esența sa trebuie luată ca o jertfă supremă, ea înseamnă trecerea de la un mod de a fi la alt mod de a fi, în Iisus nu moare o viață particulară și un om obișnuit, acum, în aceste momente, în creație, în ritmul creației intră Fiul lui Dumnezeu, autor al creației, în El se jertfește, moare o lume. Pe Cruce Hristos încheie spunând ,,Săvârșitu-s-a”, adică este săvârșită o operă și sfârșită o lume veche, este săvârșită opera de restaurare a chipului căzut și care este oferit acum în jertfă pentru dobândirea unei vieți noi.
Coborârea în iad descoperă și mai mult adâncimea cosmică a crucii și morții lui Hristos, iubirea lui Hristos nu lasă nici un gol, îmbrățișează totul inclusiv iadul, infernul se epuizează într-un suflet divin, imperiul răului se dizolvă în abisul iubirii, întunericul absenței se risipește în prezența totală a slavei. În Iisus Hristos se întâmplă ceva cu totul neobișnuit, ceva ce nu aparține lumii acesteia, ceva cu totul nou care înseamnă moartea morții, anularea ei definitivă, prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începutul unei alte vieți, veșnice, prin Cruce a venit bucuria în toată lumea, de aceea triumful vieții în Hristos nu este o reînviere, ci este înviere, Iisus Hristos nu revine la o viață muritoare, nu este o reîntoarcere, ci este o trecere dincolo de moarte, este Paște. Distincia radicală între vechiul concept de reînviere și învierea lui Hristos, aceasta este distincție pe care o definește cuvântul Paște, virtuțile arhaice vorbeau de înviere, Sfânta Scriptură descoperă taina Paștelui.
Paștele este o vocație. Moartea și învierea lui Iisus formează în existență un întreg, un tot, o unitate nedisocială, moartea și învierea se cheamă una pe alta cu harul și natura pentru că este implicată una în cealaltă și împreună săvârșesc opera Răscumpărării. Jertfa își are sensul în înviere și învierea se naște în jertfă, moarea Mântuitorului este ultimul act uman, însă învierea nu vine după ce s-a consumat moartea, deși aceasta trebuia să se consume, moartea nu este un act care stă de sine, sau un termen definitiv, ci o premisă.
Învierea este o Revelație, o revărsare a harului care nu desființează natura ci o transfigurează, apare ca o erupție și dă o existență nouă și față firii noastre. Însă învierea, cu toate că este o inițiativă, un act dumnezeiesc, se săvârșește în noi, pentru că nu Dumnezeu are nevoie să învieze. Minunea nu desființează firea noastră, ci o înnoiește, creștinul rămâne același în înviere. Omul poartă în suflet sâmburele nemuririi, însă aceasta nu este identică cu învierea, învierea este un moment nou al creației.
Învierea reprezintă dovada răscumpărării pentru că Răscumpărarea înseamnă un triumf precis al vieții noastre asupra păcatului și asupra morții. Răscumpărarea a însemnat această biruință transformând tragismul răului și al morții în bucuria învierii. Dacă Hristos ar fi oferit doar moartea Sa, ar fi dat și El acea plată păcatului. Doar învierea constituie o dovadă reală de biruire a păcatului și a morții și întru aceasta Răscumpărarea este o jertfă în esența ei pentru că sfârșește în înviere. Taina Răscumpărării stă în moartea ca jertfă, ce primește drept răspuns din partea Tatălui, învierea, înviere care în ea însăși ne descoperă semnele concrete ale Răscumpărării. După cum vedem din Sfintele Evanghelii, după înviere, demonul nu mai apare în viața, în existența lui Hristos înviat, absența lui acum arată că răul care a adus suferințele și moartea are anumite limite și poate fi învins definitiv. Se limpezește misterul răului, timpul lui este până la înviere, în cel înviat nu mai are nici o putere, după Sfânta Scriptură răul are un început și are și un sfârșit, sfârșitul lui este ,,moartea a doua” și coincide cu învierea prin Iisus Hristos.