CÂTEVA CUVINTE DESPRE MÂNTUIRE

În viaţă, credinciosul ortodox are de împlinit multe îndatoriri; de multre lucruri însemnate trebuie să se îngrijască. Dar cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a lui trebuie să fie mântuirea sufletului său, pentru că nimic în lume nu preţuieşte cât un singur suflet omenesc, aşa cum ne învaţă Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele: ,,Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar puteaa să dea omul în schimb pentru sufletul său?’’ (Marcu 8,36 – 37).

Dar mântuirea înseamnă în primul rând eliiberarea şi răscumpărarea noastră din robia păcatului şi a morţii, adusă de Mântuitorul Hristos prin întruparea, patimile, moartea pe cruce şi învierea Sa din morţi. Hristos S-a adus pe Sine jertfă pentru noi toţi, ca pe toţi să ne răscumpere din robia păcatului, să ne împace cu Dumnezeu de Care ne-am îndepărtat prin căderea în păcat, şi să ne facă făpturi noi şi fii ai lui Dumnezeu, după har. Aceasta este mântuirea obiectivă sau răscumpărarea săvârşită de Hristos prin cele trei chemări, slujiri sau demnităţi ale Sale: chemarea de profet sau învăţător, slujirea de arhiereu şi demnitatea de împărat, pentru întregul neam omenesc. Căci în firea omenească din Iisus Hristos am fost cuprinşi în mod tainic noi toţi şi tot ce a săvârşit El pentru mântuirea noastră se referă la întregul neam omenesc. De aceea învăţătura despre mântuire stă în centrul învăţăturii creştine ortodoxe.

Roadele răscumpărării sau mântuirii obiective prin Cruce şi invierea lui Hristos, trebuie să ni le însuşim fiecare în parte, cu ajutorul harului divin. Aceasta constituie mântuirea subiectivă sau îndreptarea noastră în Hristos prin har, credinţă şi fapte bune.

Învăţătura ortodoxă despre răscumpărare şi îndreptare este strâns legată de de cea despre crearea şi căderea omului. Sfânta Biserică ne învaţă că omul a fost creat ,,după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu’’ (Facere 1,26). La început, el vieţuia în curăţie, în nerăutate, în armonie cu natura înconjurătoare, cu sine însuşi şi cu Dumnezeu. El nu era întru totul desăvârşit, căci desăvârşirea este numai a lui Dumnezeu. Dar omul putea să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin conlucrarea cu harul divin pe calea virtuţii şi a faptelor bune. Aşezat în rai, înzestrat cu multe şi felurite daruri, omul trebuia să urmeze poruncii dumnezeieşti, şi anume, să mănânce din toţi pomii numai din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânce, fiindcă în ziua în care va mânca, cu moarte va muri (Facerea 2, 16 – 17). Dar omul, fiind ispitit de cel rău şi folsind greşit libertatea dată lui de către Dumnezeu, n-a urmat poruncii dumnezeieşti; el a căzut în păcatul neascultării – păcatul strămoşesc – aducând prin aceasta ofensă demnităţii şi măririi lui Dumnezeu. Drept urmare, el şi-a agonisit pedeapsă, stricăciune şi moarte. Chipul lui Dumnezeu s-a întunecat în el; şi-a pierdut sfinţenia, curăţia şi liniştea trupească şi sufletească.

Ajuns într-o asemenea stare, omul a simţit dorinţa să scape de ea, să iasă de sub robia păcatului, să se ridice din stricăciune, să recâştige viaţa cea adevărată, în Dumnezeu. Dar toate eforturile sale s-au lovit meru de neputinţa şi de păcătoşenia lui.

Însă bunătatea, dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om este fără margini. De aceea, ceea ce nu aputut face omul cu forţe proprii, a făcut Ziditorul său: l-a ridicat pe om la adevărata lui vrdnicie şi la chemarea pentru care a fost creat. Aceasta, în virtutea iubirii Sale părinteşti, după cum citim în Sfânta Scriptură: ,,Că într’atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său celUnul-Născut l-a dat, pentru ca cel ce crede într’Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr’Însul’’ (Ioan 3,16 – 17). Deci, Dumnezeu a făcut acest lucru vrând ,,… ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină’’ (I Timotei 2,4).

Prin urmare, pentru ca omul să primească nestricăciunea în locul stricăciunii şi în locul morţii să primească viaţa, a trebuit să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu; El a trebuit să Se facă om ca noi, întru toate asemenea nouă, însă fără de păcat, să fie Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ca pe cel creat după chipul Său, adică pe om, să-l aducă iarăşi la comuniunea cu Dumnezeu şi să-l îmbrace în nestricăciune şi nemurire.

Prin viaţa, propovăduirea şi faptele Sale minunate, Mântuitorul nostru Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu întrupat, ne-a arătat calea spre mântuire. Dar, în mod deplin, mântuirea întregului neam omenesc din robia păcatului a înfăptuit-o El prin moartea Sa pe cruce, prin jertfa şi învierea sa din morţi. Astfel, Sfânta Cruce este altarul pe care Domnul nostru Iisus Hristos S-a adus pentru totdeauna jertfă deplină spre mântuirea tuturor oamenilor. El a înfrânt păcatul şi moartea, a făcut firea noastră nestricăcioasă, l-a îndumnezeit pe om, prin har.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a împăcat Cu Dumnezeu-Tatăl; El a restaurat şi a înnoit firea noastră, slăbită în urma căderii în păcat. În felul acesta, prin El, s-a arătat dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu către oameni, către toţi cei ce cred în El, după cum citim în Sfânta Scriptură: ,,Prin urmare, aşa cum din greşeala unuia a venit pentru toţi oamenii osânda, tot astfel prin fapta de dreptate a Unuia, peste toţi oamenii a venit îndreptăţirea care dă viaţă; fiindcă aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi… pentru ca, aşa cum păcatul a domnit spre moarte, tot astfel harul să domnească prin dreptate spre viaţă veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru’’ (Romai 5,18 – 19,21).

CONDIŢIILE MÂNTUIRII:

harul, credinţa şi faptele bune

Omul nu a putu ajunge la mântuire numai prin eforturile sale, ci a trebuit să se întrupeze Fiul lui Dumnezeu, Care să-l mântuiască prin jertfa Sa de pe cruce şi învierea Sa din morţi. Dar nici roadele Crucii şi Învierii lui Hristos pentru mântuirea noastră nu ni le putem însuşi singuri. Avem nevoie de harul lui Dumnezeu care este o putere necreată ce izvorăşte neîncetat din fiinţa lui Dumnezeu. Izvorul harului în umanitate este Hristos. El ni se împărtăşeşte de către Duhul Sfânt prin Sfintele taine săvârşite în Biserică de episcop şi preot.

Harul lui Dumnezeu este unul singur şi se dă gratuit, tuturor credincioşilor; el lucrează începutul mântuirii noastre, dar ne este de folos în tot timpul vieţii. Aceasta pentru că nu ne putem întări niciodată în bine în aşa măsură încât să nu mai avem nevoie de harul dumnezeiesc. Harul lui Dumnezeu nu numai că tezeşte dar şi susţine, în toată vremea, lucrarea sfinţitoare a vieţii creştinului, a vieţii noastre. Prin puterea lui intrăm în legătură cu Mântuitorul Hristos şi ne facem părtaşi roadelor jertfei Sale mântuitoare. El îşi face loc în adâncul fiinţei noastre deodată cu primirea Tainei Sfântului Botez şi se face lucrător în viaţa noastră de creştini, pe măsura vredniciei noastre. Dacă împlinim din conştiinţă voinţa Mântuitorului, în viaţa noastră se dezvoltă aceleaşi virtuţi care au strălucit în Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel: ,,Aveţi în voi gândirea aceasta, care era şi în Hristos Iisus’’(Filipeni 2,5).

Prin har se întăreşte legătura dintre ceştini şi Hristos; prin har se naşte şi creşte în creştini o viaţă nouă şi plină de sfinţenie, se naşte ,,omul cel nou’’. Creştinii sunt mlădiţe ale viţei-Hristos, prin care trăiesc şi săvârşesc faptele bune.

Fiind puterea lui Dumnezeu care duce la mântuire, harul este întru totul de trebuinţă credincioşilor. Însuşi Mântuitorul ne spune: ,,…fără Mine nu puteţi face nimic’’ (Ioan 15,5). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie efesenilor: ,,…prin har sunteţi mântuiţi!’’ (Efeseni 2,5). Cu toate acestea, harul sigur nu ne poate mântui; el nici nu ne sileşte la mântuire, ca să nu pună stavilă libertăţii de voinţă cu care suntem dăruiţi de Dumnezeu. Pentru mântuire este necesară împreună-lucrarea harului cu eforturile credincioşilor, lucrare nesilită, liberă. Fiecare credincios poate conlucra sau nu cu harul, după cum învăţăm din Sfânta Scriptură: ,,Iată, Eu satau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine’’ (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu aşteaptă de la credincioşi, îndeosebi, credinţa şi faptele bune izvorâte din credinţă, şi săvârşite cu ajutorul harului dumnezeiesc. Credinţa şi faptele bune sunt condiţii ale mântuirii, din partea omului.

Prin credinţă primim şi ne însuşim adevărul descoperit nouă prin Iisus Hristos. dar nu ne însuşim acest adevăr numai cu mintea, ci ne unim duhovniceşte cu Hristos şi cu toată lucrarea pe care a săvârşit-o în lume. Şi aceasta prin iubire şi ascultare faţă de El şi de învăţătura Sa. De fapt, aceasta este credinţa vie, credinţa care îndreptează, mântuieşte şi din care izvorăsc faptele bune faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Creştinul trebuie să ştie că ,,… fără credinţă nu-i cu putinţă să fim plăcuţi; fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există şi că răsplătitor Se face celor ce-L caută’’ (Evrei 11,6). De asemenea, trebuie să mai ştie că ,,… după cum trupul fără suflet este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă’’ (Iacob 2,26); apoi, să-i mai fie limpde faptul că ,,…suntem zidiţi în Hritos spre fapte bune…’’ (Efeseni 2,10).

În acest fel, prin credinţă şi fapte bune şi ajutaţi de puterea harului dumnezeiesc, creştinul devine o făptură nouă şi se mântuieşte. Creştinul ajunge nu numai la o stare ca acea a lui Adam înainte de cădere, ci la una mult mai înaltă; firea lui se însănătoşeşte şi se întăreşte mereu; mintea lui, luminată de puterea harului, cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu şi voia Sa sfântă, cunoaşte binele şi răul. Voinţa lui se întăreşte mereu, încât poste împlini cu uşurinţă şi statornicie binele şi se poate opune răului, iar inima lui se face locaş al celor mai curate simţăminte şi gânduri. Între trebuinţele sufleteşti şi cele trupeşti este o armonie deplină, deoarece toate ascultă de lumina minţii, iar mintea ascultă de Hristos: