Deosebiri dogmatice și liturgice între ortodocși, catolici, protestanți și neoprotestanți

          Între Liturghia ortodoxă și cea catolică există o diferență semnificativă, la ortodocși Mântuitorul Hristos se face prezent cu Trupul și Sângele Său prin chemarea Sfântului Duh, în timp ce în cea catolică, prin cuvintele ,,Luați mâncați...Beți dintru acesta toți...”Se vede că în Liturghia catolică se afirmă o legătură prin amintire, nu prin Duhul Sfânt, între ceea ce s-a făcut la ,,Cina cea de taină”și ceea ce se face acum, așadar nu se afirmă lucrarea prezentă a Sfântului Duh. În ortodoxie, credința în lucrarea prezentă a Sfântului Duh, care prelungește prezența și lucrarea lui Iisus Hristos, este deosebit de puternică, este deosebit de puternică credința în Sfântul Duh ca Persoană distinctă și în lucrarea Lui prezentă totdeauna în orice timp. Iisus Hristos Și-a început și își continuă lucrarea, după Înălțare, prin Sfântul Duh și nu avem tendința să confundăm pe Sfântul Duh ca Persoană prin care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Iisus Hristos, cu Iisus Hristos Însuși care S-a Înălțat de la noi.

          Catolicismul, cu toate că păstrează credința în împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne explică, apelând la ajutorul distincției filosofiei aristotelice între substanța pâinii și accidenții ei, misterul euharistic, spunând că substanța pâinii și vinul sunt transformate în Trupul și Sângele lui Hristos, dar accidenții rămân (transsubstanțiere). Ortodoxia menține recunoașterea misterului inexplicabil al prefacerii pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului fără să se facă asemenea precizări. Catolicismul împărtășește pe credincioși doar sub chipul azimei, preoții lor însă se împărtășesc și sub chipul vinului, adică parcă am avea un drept privilegiat al preotului.Și totuși în ultima vreme catolicii încep o apropiere în toate de gândirea și practica ortodoxă.

          Învățătura luterană, pe de o parte ca o reacție, pe de altă parte ca o prelungire a celei catolice, spune  că pâinea și vinul rămân în întregimea lor, Trupul lui Hristos, făcându-se prezent ,,în pâine, sub pâine, cu pâine”, însă doar pentru cei care cred cu adevărat, ceilalți mănâncă doar pâinea. Calvin vedea în pâine și în vin doar o putere a Trupului și a Sângelui lui Hristos, nu Trupul și Sângele lui Hristos, iar neoprotestanții văd în consumarea pâinii și a vinului doar o amintire a ,,Cinei celei de Taină.” Luteranii, calvinii și neoprotestanții despart pâinea și vinul de Trupul și Sângele lui Hristos, însă catolicii despart doar accidenții de prezența Lui. La luterani, de aceea, credincioșii se împărtășesc de Trupul și Sângele lui Hristos atunci când mănâncă pâinea, însă cei necredincioși n-o pot face. La calvini credincioșii se împărtășesc doar de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanți nici de aceasta. La catolici accidenții pâinii și ai vinului nu fac parte din Trupul lui Hristos, însă primirea lor oferă prilejul împărtășirii de Trupul Domnului de dincolo de ele.

          La ortodocși cei nevrednici se împărtășesc de trupul lui Hristos chiar prmind ceea ce catolicii numesc accidenții pâinii și ai vinului. Biserica Ortodoxă nu desparte nimic din pâine și vin de Trupul lui Hristos, pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului. Hristos ni se dă prin chipul pâinii și al vinului în starea Lui de Jertfă și de Înviere, ca să ne ridice și pe noi oamenii care credem în El, la starea de veșnicie luminoasă, toată creația se va vedea ridicată în El la această stare, pentru că Jertfa înseamnă dăruirea creației, Tatălui, așadar această Jertfă, ca dăruire totală Tatălui, este deschidere pentru viața veșnică, luminoasă, care izvorăște din Tatăl. În ortodoxism momentul crucial, când pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului este acela când preotul face rugăciunea de chemare a Duhului Sfânt pentru ca Acesta să prefacă cinstitele daruri ale pâinii și ale vinului în trupul și Sângele Mântuitorului. Din nefericire în Liturghia catolică s-a eliminat epicleza și de aici vedem diminuarea importanței rugăciunii preotului și a credincioșilor în prefacerea euharistică, mai mult, vedem diminuarea rolului Sfântului Duh, pentru că El activează prin rugăciune.

          Pentru mântuirea noastră sunt absolut necesare credința și faptele noastre bune. Protestanții nu sunt de acord cu necesitatea faptelor bune pentru mântuire, conform învățăturii lor despre justificare, ca achitare juridică a celor care cred. Sfântul Apostol Pavel ne spune că baza mântuirii este credința în Hristos, însă nu credința în importanța juridică a morții lui Hristos, ca echivalent al păcatelor noastre, ci credința ca legătură personală cu Hristos prin care iradiază în om puterea Mântuitorului, este o credință care echivalează cu o unire treptată cu Hristos, din a Cărui Jertfă și Înviere oamenii primesc putere de a muri păcatelor, adică a egoismului și a izolării noastre. Doar faptele care izvorăsc din puterea lui Hristos sălășluit în noi sunt necesare pentru însușirea personală a mântuirii, deoarece ele sporesc în noi unirea cu Hristos, și nu faptele în afara lui Hristos ne mântuiesc, așadar nu faptele noastre făcute pe temelia vreunei leginormative impersonale. Între aceste fapte și credința în Hristos există o legătură organică, în amândouă se manifestă comuniunea cu Hristos.

          Concepția Apusului despre obținerea mântuirii pe seama noastră într-un mod juridic, face de prisos faptele noastre bune, după cum spun protestanții, sau, după catolici, sunt considerate și ele ca un adaos la echivalentul juridic achitat de Hristos pentru păcatele noastre. Nici protestanții și nici catolicii nu văd mântuirea adusă de Mântuitorul ca temelie a unei refaceri reale a omului în comuniunea cu Dumnezeu. Doar faptele născute din iubire, al cărui izvor în oameni este iubirea lui Hristos, au un rost pentru mântuirea oamenilor. Pentru mântuire, în afara harului dumnerzeiesc, este nevoie de credință și fapte bune. Apostolul Iacob spune în Iacob II, 26, ,,Precum trupul fără duh este mort, așa și credința fără de fapte moartă este.” Ideea centrală la protestanți este aceea că Duhul Sfânt mântuiește pe om fără colaborarea acestuia, omul neputând colabora pentru că este mort spiritual, mai mult, s-ar opune mântuirii sale.

          Criteriul după care omul va fi judecat este acela dacă el, omul, în viața sa pământească, a practicat iubirea de oameni așa cum Mântuitorul a poruncit Apostolilor Săi, ,,Iubiți-vă unul pe altul așa cum și Eu v-am iubit pe voi.” Morala protestantă pleacă permanent de la principiul fundamental al ,,justificării prin credință”. În opera mântuirii credința are întâietate chiar și în fața iubirii, adică credința constituie ,,ideea de forță” de unde se adapă iubirea. Noi ortodocșii știm că numai credința care se ,,altoiește” pe iubire față de Dumnezeu și față de aproapele nostru devine de neînvins și creatoare de fapte bune. Biserica Ortodoxă cere limpede, pe lângă afirmarea credinței și faptele bune corespunzătoare. ,,Justificarea prin credință” nu întrepătrunde structura sufletului omului, este mai mult o declarație solemnă, un fel de reculegere mecanică din afara structurii noastre interioare și nu poate schimba nimic din natura noastră pentru că, așa cum crede Luther, este iremediabil căzută. Omul face o adeziune formală față de dumnezeirea lui Iisus, participarea sa la propria îndreptare este nulă iar absolvirea dumnezeiască se face doar prin meritele lui Iisus Hristos. Păcătuim mereu și tot metreu suntem gratificați, suntem declarați împăcați însă răul își continuă în noi existența sa permanentă. Voința omului, după Luther, este inexistentă, moartă, iar între credință și iubire este un raport de asociere, însă concomitent, și un raport de disociere. Concepția ortodoxă arată limpede că iubirea susține credința căreia îi oferă adevărata forță de afirmare, fără iubire credința nu va fi niciodată vie. Iubirea este mai mare decât credința care poate scade la un moment dat și se poate transforma în îndoială, însă iubirea rămâne. Luther afirmă răspicat că numai ,,credința justifică” și are întâietate față de forța dragostei, Luther nerămânând consecvent principiului concomitenței celor două elemente. Iubirea, spune el, este un efect al credinței și al activității Duhului Sfânt în oameni, așadar iubirea nu are forța să justifice faptele noastre. În concluzie Luther spune că numai credința singură ,,sola fides”  are valoare morală și justificatoare și poate ierta și împăca pe cel care crede. Realitatea este însă alta. Iubirea supraviețuiește celorlalte virtuți, iar în lumea veșniciei, credința și speranța, atingându-și scopul, își încetează existența, iubirea își continuă viața ei desăvârșindu-se continuu. Cel care vrea să-L cunoască pe Dumnezeu trebuie să pornească de la iubire pentru că ,,cel care nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire,” Ioan, IV, 8.Iubirea transcede credința și premesrge cunoașterii. Credința fără iubire nu poate exista.

          Iubirea este un dar însă trebuie primită și însușită activ de oameni și arătată prin fapte, noi oamenii nu putem fi mântuiți fără răspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu față de noi, ca niște ,,bușteni”, cum zicea Luther. Dumnezeu nu ne disprețuiește ca să ne mute ca pe niște obiecte insensibile, în Împărăția sa, dacă ne-ar fi disprețuit, atunci nu s-ar mai fi făcut om pentru noi oamenii. Sfântul Simeon Noul Teolog spune, ,,Alergați, cereți, bateți ca să vi se deschidă poarta Împărăției Cerurilor, ca să intrați înăuntru și s-o aveți voi înșivă în lăuntrul vostru,” Luca 17, 21.



 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5