Părintele Vasile Beni: Cea mai mare demnitate de pe lumea aceasta este să fii mamă

      A doua zi de Paști, după sfânta Liturghie, mitropolitul Iacob Stamati a invitat la masă pe cei mai deseamă oameni ai Iașului…..În toiul mesei este anunțat că o femeie bătrână din Ardeal, îmbrăcată țărănește, cu opinci în picioare, dorește să-I vorbească….era mama sa….a așezat-o în locul său,  în capul mesei… .pentru că a înțeles că, înainte de a fi mitropolit, fusese copilul unei mame. Înainte de a purta veșminte arhierești, fusese legănat în brațele ei. Înainte de a-i învăța pe alții cuvântul lui Dumnezeu, primise de la ea primele învățături despre credință….

                          Dragii și bunii noștri credincioși!

     Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii ne pune înainte una dintre cele mai emoționante minuni săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: învierea fiului văduvei din Nain. Și așa cum Hristos a văzut-o pe văduva din Nain fără ca ea să-I ceară mai întâi o minune, tot astfel Dumnezeu vede și durerea ascunsă a mamelor noastre.

     De aceea, aș dori să medităm astăzi la un adevăr simplu, dar profund: cea mai mare demnitate de pe lumea aceasta este să fii mamă! Pentru că nu există titlu omenesc care să poată cuprinde întreaga frumusețe a acestei chemări.

     Bucuriile și durerile unei mame. Bucuria unei mame începe înainte ca pruncul să se nască. Ea îi simte primele mișcări, îi vorbește în taină, îi pregătește locul în casă și îl poartă în rugăciunile sale. Iar când îl ține pentru prima dată în brațe, înțelege că viața ei s-a schimbat pentru totdeauna. Pentru o mamă, un zâmbet al copilului poate lumina o zi întreagă. Primul cuvânt, primii pași, prima zi de școală și fiecare reușită devin sărbători ale sufletului ei. Ea se bucură de bucuria copilului mai mult decât de propria bucurie și suferă pentru durerea lui uneori mai mult decât pentru durerea sa.

     Dar alături de aceste bucurii există și durerile unei mame, acele dureri care nu se văd întotdeauna și despre care ea vorbește rareori. Mama veghează nopți întregi lângă patul copilului bolnav. Își ascunde lacrimile ca să nu-l sperie. Îl așteaptă când întârzie, se îngrijorează când nu primește vești și se roagă atunci când nu mai poate face nimic prin puterile sale. Și poate că cea mai mare durere a unei mame nu este atunci când copilul ei este bolnav trupește, ci atunci când îl vede îndepărtându-se de Dumnezeu, pierzându-și credința, uitând de rugăciune și alegând un drum care îl rănește.

Câte mame nu spun în taina inimii lor: „Doamne, nu cer pentru mine nimic! Ai grijă de copilul meu! Întoarce-l de pe drumul cel rău! Dă-i sănătate, luminează-i mintea și păzește-i sufletul!”

Se spune că a doua zi de Paști, după sfânta Liturghie, mitropolitul Iacob Stamati a invitat la masă pe cei mai de seamă oameni ai Iașului. În toiul ospățului, un slujitor a venit și i-a spus că în curtea Mitropoliei se află o femeie bătrână, venită din Ardeal, care dorește să vorbească cu Înaltpreasfinția Sa. Mitropolitul, bucuros să întâlnească pe cineva din ținutul său natal, a poruncit să fie adusă înăuntru. A intrat o femeie simplă, îmbrăcată țărănește, cu văl alb pe cap, cu haine modeste și opinci în picioare. Era mama lui. Când a recunoscut-o, mitropolitul s-a ridicat îndată de la masă, a sărutat-o, a luat-o de mână și a așezat-o chiar în locul său, în fruntea mesei. Apoi i-a spus:

— Aici este locul dumitale! Dumneata ești astăzi oaspetele meu cel mai de seamă! Oaspeții au privit mirați. Atunci mitropolitul s-a întors către ei și le-a explicat de ce făcuse acel gest. El a spus că femeia aceea îi dăduse viață și sădise în sufletul lui, încă din copilărie, frica de Dumnezeu. A mărturisit că mama este lucrul cel mai scump pe care îl are un om pe pământ și că hainele ei țărănești nu sunt un motiv de rușine, ci o podoabă și o cinste pentru sufletul său.

    Mitropolitul avea în față oameni de seamă, dregători și personalități ale vremii. Și totuși, când a intrat mama sa, nu a considerat că îi este rușine cu ea. Nu a lăsat-o într-un colț al încăperii și nici nu a primit-o în grabă. I-a oferit propriul său loc de cinste.

     De ce? Pentru că a înțeles că, înainte de a fi mitropolit, fusese copilul unei mame. Înainte de a purta veșminte arhierești, fusese legănat în brațele ei. Înainte de a-i învăța pe alții cuvântul lui Dumnezeu, primise de la ea primele învățături despre credință.

Poate că mama lui nu știa teologie, nu cunoștea cărți multe și nu purta veșminte scumpe. Dar îi dăduse ceva ce nu se poate cumpăra cu nicio avere: viața, credința și dragostea ei.

        De aceea, să ne întrebăm fiecare: Când a fost ultima dată când ne-am făcut timp pentru mama? Când am sărutat-o pe frunte fără să ne grăbim? Când i-am mulțumit pentru nopțile nedormite, pentru rugăciunile rostite în taină și pentru toate sacrificiile pe care poate nici nu le-am cunoscut? Să nu ajungem să-i căutăm mâna doar atunci când ea nu ne-o mai poate întinde.

       Cea mai frumoasă cinste pe care o putem oferi mamei nu este un scaun la masa noastră, ci un loc viu în inima noastră. Iar dacă Mitropolitul Iacob Stamati și-a ridicat mama în fruntea mesei, noi să nu ne rușinăm niciodată de mâinile ei muncite, de hainele ei simple, de graiul ei sau de casa modestă din care am plecat. Fiindcă, înainte ca lumea să ne cunoască numele, mama ne-a cunoscut chipul. Înainte să ne laude cineva, ea s-a rugat pentru noi. Și înainte să avem noi ceva de oferit lumii, ea ne-a oferit tot ce a putut. Să ne cinstim mamele cât timp le mai avem lângă noi, iar pe cele plecate în veșnicie să le pomenim în rugăciuni cu dragoste și recunoștință și să le urmăm sfaturile.

       Să ne rugăm, așadar, pentru toate mamele: Doamne, binecuvântează mamele noastre! Dă-le sănătate, putere, răbdare și nădejde! Șterge-le lacrimile, ascultă-le rugăciunile și ocrotește-le copiii! Iar nouă, tuturor, dă-ne inimi recunoscătoare, ca să ne iubim și să ne cinstim părinții, după porunca Ta.

       Și să nu uităm niciodată: cea mai mare demnitate de pe lumea aceasta este să fii mamă, iar una dintre cele mai mari datorii ale unui copil este să nu uite niciodată iubirea, jertfa și rugăciunea celei care i-a dat viață pentru că: Cea mai frumoasă vorbă-n lume,
Cel mai plăcut, mai dulce nume
E mama!
Sub soare nu-i nici un cuvânt
Atât de drag şi-atât de sfânt
Ca mama!

Pr. Vasile Beni