Istoria plăcuţei – o manipulare grosolană

Oraşul multicultural prin excelenţă, Cluj-Napoca, fierbe de ceva timp, cu o frenezie incredibilă. Motivul? E şi mai incredibil: o plăcuţă! Este vorba despre plăcuţa amplasată lângă soclul frumoasei statui a lui Matei Corvin, restaurată şi inaugurată în aprilie de reprezentanţi ai ambelor guverne, roman şi ungar. Ce ne-a fost dat să citim şi să auzim despre această plăcuţă! Nici încrisul cu “Arbeit macht frei”, de la Auschvitz, nu a fost atât de ponegrit… Unii spun că inculpata plăcuţă conţine un mesaj defăimător la adresa maghiarimii. Alţii au încadrat-o în categoria “atrocităţilor” pe care le suportă maghiarii, din partea românilor, iar unii, mai conştienţi de ridicolul situaţiei s-au limitat în a invoca nelegalitatea amplasării. Nu au lipsit mobilizările prin internet pentru acoperirea, cumva, a infamei bucăţi de bronz şi, şocant, am asistat şi la implicarea total nediplomatică a unui diplomat – însuşi ambasadorul Ungariei.

Auzind toate acestea, dar necunoscând ce text abominabil e scris pe plăcuţă, am devenit curios: mă aşteptam să fie un text şovin explicit, sau măcar să facă vreo referire la etnia pretins ultragiată. Am aflat (trebuie să fii rău-voitor să rămâi în ignoranţă, căci informaţii găseşti peste tot) că inscripţia este un citat din Nicolae Iorga, în principiu elogioasă, cu referire la un eveniment istoric real şi nedisputat.

Mai mult, am aflat că marele istoric a fost cel care a salvat monumentul de la topire, tocmai prin această plăcuţă. Astfel, statuia, realizată în anul 1882, a fost în pericol de a fi demolată, în 1919, când valul de entuziasm consecutiv Marii Uniri tindea să îndepărteze simbolurile naţionalismului ungar. Atunci Nicolae Iorga a găsit o soluţie de compromis, dar nu de compromitere: statuia va reprezenta, în peisajul citadin al Clujului un simbol al coexistenţei: regele Ungariei urma să fie evidenţiat ca român. Aşa s-a născut plăcuţa cu textul: “Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Iată, deci, că – asemeni bancurilor cu Radio Erevan – plăcuţa nu este profanatoare, ci salvatoare, mesajul nu este o “atrocitate”, ci un elogiu.

Acum, să analizăm de ce atâta dispută, în rândul liderilor maghiari şi chiar printre demnitarii din ţara vecină, de unde şi în ce scop se joacă acest rol înverşunat.

Mai întâi am remarcat că nimeni dintre contestatari nu a pronunţat textul marelui istoric. Nimeni nu oferă o explicaţie, prin ce nume îi “umileşte” inscripţia pe maghiari şi nimeni nu acceptă o discuţie. Mesajul consternării lor este unul de forţă, de acuzare şi de autovictimizare.

Nici nu se admite posibilitatea ca atitudinea incriminatoare a conducătorilor maghiari să fie jignitoare sau “umilitoare” pentru români! De ce adică să nu recunoaştem sau să ne supărăm că regele Matei Corvin ar fi pe jumătate român. Au nu e el fiul lui Iancu de Hunedoara? Sau poate românii nu au dreptul să aibă/fie regi? Sau poate că o victorie a românilor moldoveni împotriva armatei ungare nu trebuie amintită? Iată unde e, de fapt, intoleranţa şi jignirea.

Dar nici aici nu e cheia partiturii înalte interpretate de cetăţenii consternaţi. Alegerile din 2012 surprind politicienii maghiari pe un trend descendent în sondaje, fiind evident pentru cei pe care pretind că îi reprezintă, că nu au reuşit, la guvernare fiind, să răspundă nevoilor elementare ale acestei comunităţi: nivel de trai decent, locuri de muncă, sistem sanitar modern, infrastructură de secol XXI. Ce mesaj să mai adresezi, când ai dezamăgit pe toate planurile? Unul emoţional, desigur! Şi astfel răsar pe agenda publică tot felul de ciuperci otrăvitoare, care se ofilesc, precum ciupercile, la prima rază de soare care le cercetează.

Eu cred că marele rege ungar Matei Corvin era jumate roman şi a mâncat bătaie de la moldoveni. Am jignit pe cineva? Să mai citească şi mai vorbim după alegeri!