Luceafărul ce va străluci veşnic

Sunt oameni predestinaţi peste care Dumnezeul cel Veşnic toarnă din cupa Sa binefăcătoare harul divin, iar alesul Său, Î.P.S. arhiepiscopul şi mitropolitul nostru Bartolomeu Anania l-a sporit până în cele mai adânci şi tainice cămări ale sufletului şi psihicului, pe care apoi şi-a clădit personalitatea printr-o viaţă aspră, severă cu sine, dar şi cu cei din jur pentru apărarea ortodoxiei.

Se spune că toiagul unui ierarh este mângâiere pentru supuşi şi îndreptare pentru neascultători. Un toiag cu o dublă putere, dar cu un singur scop – mântuirea.

Toiagul şi puterea fascinantă a cuvântului i-au fost cele două arme prin care a apărat credinţa, a alinat suferinţa, a înălţat suflete şi minţi ale atâtor păstoriţi şi părinţi în aceste vremuri…

Î.P.S. a fost un arhitect de suflete care a folosit întregul capital intelectual şi spiritual în folosul semenilor.

Avea vocaţia ziditorului de suflete pentru că a fost un teolog de excepţie, dar şi pentru că avea vocaţia scriitorului, care i-a slujit în perfecţionarea darului oratoric. Cucerea cu magistralele predici încât uitai de timp, de tine, purtat fiind prin lumea strălucitoare a Ierusalimului…

Credinţa şi cunoştinţele teologice te copleşeau, făcându-l remarcat şi apreciat încă de la început, dar şi-a găsit timp şi pentru scris – pasiunea care i-a completat complexa personalitate.

Vis şi veghe în rugăciune i-a fost viaţa. A fost flacăra ce ardea mereu, alimentată de iubirea de aproapele şi pentru mântuirea sufletelor celor încredinţaţi spre păstorire.

Deşi înconjurat de atâtea feţe bisericeşti şi personalităţi ale Clujului şi Ardealului, dar şi din ţară, care-i recunoşteau vasta sa cultură, sufletul său era într-o permanentă căutare, uneori pribeag printr-o lume cunoscută de dânsul.

Oricine primea o binecuvântare se simţea fericit şi ocrotit, se simţea important, dacă petrecea câteva clipe în preajma acestui uriaş munte. Ca fi psiholog, descoperea calităţile celor din jur – despre P.S. Vasile Someşan – numit episcop, spunea mulţimii de credincioşi aflaţi la Nicula: „Nu veţi putea greşi atât cât va ierta el cu blândeţea şi bunătatea sa”… Era un bun organizator, ştia să-i ţină aproape pe colaboratori; orice lucru îl făcea cu meticulozitate până în cele mai mici detalii ca dovadă – „Testamentul”. Mitropolitul Bartolomeu convingea cu vorba, dar mai ales cu faptele sale istorice.

A scris o nouă istorie a ortodoxiei Ardealului, rectitorind întreaga eparhie prin construirea a zeci de biserici şi mănăstiri – amintind doar mănăstirea de la Piatra Fântânele – Nicula bârgăuanilor, a adus multe contribuţii prin care a completat serviciul religios ortodox.

Va rămâne în memoria tuturor şi în istoria bisericii ortodoxe prin înfiinţarea Mitropoliei, care a dat Clujului strălucirea care-o merita.

Nu boala îi provoca suferinţa cea mare ci răutatea unor oameni, pe care nu-i ura, doar, îi compătimea, fiindcă ştia că numai oamenii mici la suflet recurg la asemenea gesturi.

Dumnezeu, pe care l-a slujit, l-a iubit, l-a ţinut mereu sub acoperământul Său, i-a dat putere să se ridice de pe patul de suferinţă nu pentru a-i umili pe acestea, ci pentru a le arăta ce grele păcate săvârşesc, pentru a le da marea lecţie a iertării, care este mai umilitoare decât orice vorbe.

România a pierdut cărturarul şi ierarhul inegalabil, care se naşte la o sută de ani sau cine ştie… Ardealul a pierdut străjerul ce asigura liniştea, dar prin tot ce-a făcut a dobândit locul de frunte în panteonul ierarhilor şi cărturarilor…

Va rămâne mereu „Luceafărul” ce nu se va stinge pentru că lumina divină îi va menţine strălucitoare.

Dumnezeu să cearnă peste Î.P.S. odihna veşnică şi să-l primească în Ierusalimul de sus.

prof. Rafila Mureşan