ECLIPSĂ DE DOR

După lectura volumului de poezii al Mariei D’Alba m-am gândit că un subtitlu potrivit ar fi Dor şi lacrimi. Dar poeta a ales un motto care face inutil acest subtitlu: lacrima – zborul sufletului.

În poezia Mariei D’Alba dorul şi lacrima se întrepătrund şi-şi luminează reciproc sensurile. Sensurile lexicale, înţelesurile de dicţionar ( dor – dorinţă puternică de a vedea sau revedea pe cineva sau ceva, suferinţă pricinuită de o dorinţă, de o pasiune; suferinţă de dragoste; atracţie erotică mistuitoare; stare sufletească a celui care aspiră la ceva, năzuinţă etc.) poeta le potenţează semnificaţiile sau le îmbogăţeşte practic. În felul acesta este, mărturisit, Arta sa poetică şi „riscul asumat”; poeta recreează cuvântul cu care îţi vaccinează sufletul. Frumuseţea acestei profesiuni de credinţă este dată de un pregnant paralelism: „Aşa precum cercetătorul / îşi testează vaccinul inventat / împotriva bolilor / pe propriul trup, / asumându-şi consecinţele/ şi poetul, / prin cuvântul recreat / îşi vaccinează / sufletul ” . Aşadar, dorul e pragul nostalgic spre locurile dragi ale copilăriei ( vezi ciclul La Dorna ), unde „coliba dintre urzici e povestea mea de-aici” ; căci „doru-i orbita pe care/ cuvântul mi se roteşte”; rar gându-şi mână turma de vise şi dor , dar spoiesc visele cu var / că s-au infectat de dor / să-l stârpesc nu e uşor”. Îngemănarea dor – lacrimă este atât de puternică, încât ele devin remedii reciproce: „doru-l sting în lacrimă / dor – lacrimă de leac”. Şi lacrima capătă conotaţii poetice, pentru că poeta constată cu mâhnire că „ne-a rămas lacrima mică” – în sensul că nu mai suntem sensibili la suferinţa semenilor, mila, compătimire ca sentimente profund creştine sunt grav atrofiate. Lacrima devine acum „piatră de hotar” şi condiţie unică a rugăciunii. În final, eclipsă de dor – este tot o asemenea tristă constatare că sunt abandonate, sunt întunecate năzuinţele ce dau frumuseţe morală omului, prin cunoaşterea Cuvântului. Eclipsa de dor, este în cea mai mare parte a sa, şi în cea mai bună, un volum de poezii religioase: „trăire mediată de ritualul misterului”, „fiind legată de o formă determinată a unei religii ( ca instituţie ) şi-i exprimă acesteia simbolurile, ritualurile, manifestările exterioare” ( Eugen Dorcescu).

Lacrima devine astfel un mod necesar al purificării morale: „ Abia cu lacrima putem / să ne desfacem de păcat”. Şi poeziile se transformă în rugăciune, titlurile sau unele crâmpeie de versuri aduc elanul psalmilor biblici: Iartă-mă, Părinte Bun, Slavă ţie, Doamne, Lacrima a evadat etc. Ca în Psalmi moderni ai lui Macedonski, dominantă este pocăinţa, smerenia şi lauda, nu înverşunata şi nemulţumita cântare argheziană. Azi – unul din aceşti frumoşi psalmi – aminteşte de celebrul Psalm 50 – psalmul pocăinţei sau al iertării „ Pe roaba Ta, Maria / care îţi bate-n Poartă / deşi a pierdut solia / Prea Sfinte, Tu o iartă! / A rătăcit Cuvântul / care ducea spre Tine? / O-ntârzie mormântul / ce-n somn calea-i aţine?/ Legând pe Ieri de Mâine/ pod între două vise/ prefă-i dorul în pâine / cât uşile-s închise! / Pe roaba Ta, Maria / care îţi bate-n Poartă, / deşi a uitat solia / Prea Sfinte, Tu o iartă!”

Poeta care ştie acum că „frica apune-n rugăciune” şi că „doar rugăciunea mă mai ţine, suspendată încă-n iubire”, este convinsă că „omul e suflet de cer”, iar „crucea-i înger ce mă iartă”. De aceea într-un psalm-invocaţie, care poate fi citit totodată şi ca o „artă poetică”, poeta cheamă dorul, duhul sfânt şi harul - trepte necesare în această iniţiere, pentru a fi „ sămânţă de cuvânt ”: „Stropeşte-mă, Doamne, cu Dor / Să-mi crească aripi pentru zbor; / Stropeşte-mă cu Harul Tău / să-mi vindec Cuvântul de rău! / Nu mă mai stropi cu lună/ peste suflet, să n-apună! / Nu mă mai stropi cu soare / peste moarte, că dă-n floare! / Stropeşte-mă cu Duhul Sfânt / Să fiu Sămânţă de Cuvânt”.

Poetul adevărat este „sămânţă de cuvânt”, înţeles în dublă semnificaţie – de magie artistică şi de Logos creator, iar poeta care ne-a convins prin aceste versuri că lacrima este „zborul sufletului”, este îndreptăţită la finalul cărţii, amintind de un cunoscut final de poezie soresciană, să ne anunţe: „mă duc să-mi odihnesc lacrimile”.