Toamna

          ,,Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” Nichita Stănescu. ,,Fiecare om trebuie să își găsească timp, să se așeze și să admire căderea frunzelor.” Elizabeth Lawrence.

          Toamna, anotimp al iubirii, lumină blândă, simfonia culorilor, armonie a imaginației creatoare. Este prea grea povara și frunza cade și vântul este galben, aceeași bancă-n frunze ne-așteaptă sărutul întârziat. Poezie a neliniștii...Acum dorul fuge în amintiri prin contopirea sensurilor...Iarba verde de acasă are atât de mult dor în ea încât vedem cu uimire că și îmbrățișările amânate ne dor și ne bucură concomitent...

          Toamna, anotimpul iubirilor imposibile...Și inevitabilitatea eșecului...Să învățăm să ne rugăm...Omul singur nu poate face nimic...Toamna se pot defini oamenii după felul cum se pierd, vedem fața lor reală în momentul prăbușirii lor...Doar toamna toate miturile duc la mitul căderii...Acum și înfrângerile au voluptatea lor...Oamenii sunt visul unei umbre...Ca să ai liniște trebuie neapărat să renunți la ceva...Toamna l-am găsit pe prost, adică pe acela care lasă ceea ce are și aleargă după ceea ce n-are și nici nu poate avea...Tot toamna m-am gândit că atunci când o fi să mor, să nu mor cu totul, să pot vedea cine plânge și cine râde...Doar toamna mi-a adus să văd atâtea nefericirilângă mine încât mi-a fost rușine că eu sunt cât de cât fericit...Feriți-vă să vă iubească prea mult norocul, așa fiind, atunci sigur te transformă într-un prost...

          Doar toamna m-a învățat că nefericirea are un secret, acesta este timpul pe care îl pierdem întrebându-ne mereu , dacă suntem sau nu fericiți...Și mai știu ceva esențial, nimeni nu poate să adauge ceva unei flori...O frunză ruptă de vânt înseamnă o pasăre care pleacă de la noi pentru totdeauna...Doar toamna m-a învățat să nu mai am dorinți pe care nu le cunosc suficient...Acum ploaia n-are motiv când ne bate-n geam, acum poezia vine de la sine, pentru că toate culorile sunt strânse la marginea toamnei...Toamna și-a adunat nopțile și fiecare zi începe cu o poveste, chiar dacă trec păsări prin inima noastră...Căutăm trecutele iubiri cu inima lăsată într-un cufăr...Plâng dorințele doar toamna târziu...Acum niciodată iubirea nu se ia în arendă...

          Munții își strâng umerii , dulăii sunt plictisiți...Toamnă, valuri de ruginiu...Rodnenii se adună lângă focul ruginiu, sufletele sunt ruginii, tocănițele și murăturile sunt ruginii, Someșul este liniștit în zbucium ruginiu, oboseala zilei este ruginie, marea de mere este ruginie, speranța de mâine este ruginie, peste noi vântul curge ruginiu, noaptea este ruginie, picături de liniște bat în geamul ruginiu, zâmbetul Beneșului este ruginiu, iar noi, așa ruginii cum suntem, rămânem aici în ruginiul joc al timpului...