Valori estetice în creația literară a lui Dan Popescu

      Ieșit destul de puțin la luminile rampei, dar cunoscut în Ținutul năsăudean ca un veritabil om de litere, Dan Popescu este prizonierul propriilor aspirații, visuri și năzuințe pe care și le exprimă prin scris. Realitatea pe care o prezintă este percepută prin prisma emoțiilor și a construcției  sale sufletești și spirituale. Idealul estetic promovat, nu este nici copia, nici deformația vieții, ci transpunerea ei într-o adevărată artă.  Pentru el, forma și conținutul se află într-o deplină armonie, încântarea se întregește cu admirația. Scriitorul de la poalele Munților Rodnei este autorul a numeroase eseuri, poezii și proză scurtă, critică literară, memorialistică și nu în ultimul rând a unor studii  pe teme religioase și monografice. Activitatea sa literară ar fi încompletă, dacă nu am adăuga și pe cea de jurnalist de excepție și  mai ales de muzeograf la ,, Cuibul visurilor ” din Maieru, satul copilăriei lui Liviu Rebreanu. Aici îl are ca mentor pe ilustrul profesor Sever Ursa, fondatorul acestui muzeu, căruia îi poartă un deosebit respect și o aleasă admirație pentru tot ceea ce a făcut de-a lungul anilor în amintirea marelui nostru scriitor. Între lucrările sale cu rezonanță emoțională, sunt demne de menționat : ,,În lacrima timpului, Brezoaiele și Rodna ”, ,,În vuietul timpului ” , ,,Studii critice”și ,,Cuibul visurilor”, volume care mi-au atras atenția în mod special, pentru conținutul și forma atractivă a mesajului, dar și a valorii lor estetice. Există aici un șir de reflecții existențiale, o anume filozofie despre viață, precum și accente de psihologie și sociologie, dar și mărturisiri despre credință și virtuțile ei. Atractive și sensibile sunt acele crâmpeie din viața lui, scrise ,,cu colțul inimii ”, pline de adevăr și sinceritate. Simfonia timpului primește valoare de metaforă în două dintre titlurile cărților sale amintite mai sus ( lacrima timpului, vuietul timpului). Ca pe orice scriitor talentat, imaginația îl avantajează în mod vădit, fără să fie lipsită de un oarecare mister. O analiză succintă asupra operei lui Dan Popescu, îmi dă posibilitatea să subliniez faptul că scrierile sale sunt rodul unui exercițiu artistic sensibil, bine așezat în structurile literare, înnobilat de un limbaj autentic, expresiv și nuanțat. Are o frază bine închegată, pusă pe soclul unui verb dinamic care înviorează discursul narativ. Multe texte cuprind reflecții cu privire la categoriile fundamentale ale eticii : adevăr, frumos, bine, etc, iar sentimentul iubirii este pus pe cel mai ales portativ al sufletului : ,, Iubirea este totul, restul nu este nimic. Să iubim ceea ce niciodată nu vom vedea de două ori ”. Îl îngrijorează însă soarta țăranului și a satului românesc, evocări de excepție făcute în eseurile :  ,,Satul tradițional românesc ”, ,,Mor țăranii noștri ?”, Tradiționalismul creștin al satului românesc” sau ,, Academia satului românesc ”, în care își exprimă viziunea despre  această lume a ,,veșniciei”, cum o numește Lucian Blaga. Dan Popescu este un peisagist notoriu, care surprinde frumosul în cuvinte simple, dar rostuite  într-o stilistică aparte : ,,Someșul se zbuciumă ruginiu, oboseala zilei  este ruginie..., peste noi vântul curge ruginiu... ” În critica literară se dovedește un bun analist al poeziei și prozei colegilor și prietenilor săi  din zonă, dar opinează și asupra  unor opere importante din literatura națională și universală. Acesta este cerul sufletesc al scriitorului Dan Popescu despre care se va scrie cu siguranță mult și bine.