Pictorul Florea Guşă, la 15 ani de la plecare

La 25 iulie anul acesta se împlinesc 15 ani de când pictorul şi poetul Florea Guşă a fost chemat, la doar 41 de ani, pe alte meleaguri, acolo sus. L-am cunoscut şi prima calitate pe care i-am remarcat-o imediat, a fost generozitatea. A fost generos cu noi toţi, te simţeai bine lângă el, a fost un artist al imaginii.
S-a născut la 9 februarie 1957 la Rodna cea frumoasă, la poalele Ineului cel facinant, într-o familie viguroasă de ţărani bine înrădăcinaţi, în care bunicul Florea lupta pentru ţară, în primul război mondial, până prin Italia, Bosnia şi Herţegovina. De mic copil artistul din el dă năvală, îi cere iubitei sale surori, Ana, să-i deseneze un cal, şi acest desen primit, produce în el convulsia frumosului în mişcare, mai târziu, parcă obsedat, prindea fuga unui cal în petalele vântului, absolut tulburător, tabloul acesta aduce o emoţie aprinsă, cred că, alături de autoportret, constituie cele mai valoroase tablouri ale sale.
După studii de specialitate, la Baia Mare ş Cluj, devine profesor la Şcoala Generală din Ilva Mare şi ulterior la Clubul elevilor din Rodna, unde micii şcolari primesc botezul penelului şi culorii. Marelui său talent i-a lipsit contactul direct cu mediile artistice, însă liniştea şi farmecul superbei grădini părinteşti, acest colţ de rai pândind înălţimile, cu invazia lui de meri ruginii, i-au cizelat sufletul şi au făcut artistul din el să înţeleagă mâna lui Dumnezeu. Anotimpul preferat de pictor a fost toamna cu acel roşu-nchis-ruginiu pe frunzele merilor. O mare parte a tablourilor sale a fost expusă în expoziţii în Rodna, Sângeorz-Băi, Năsăud, Bistriţa, Cluj, Târgu Lăpuş, Târgu Mureş şi în alte multe părţi, multe tablouri făcându-le cadou.
Gustul imaginii l-a împins să iasă din geometrism, la început el caută precizia liniei şi puritatea trăsăturilor, apoi se străduieşte să reproducă expresia figurilor. Este un decor sobru, volumele, reduse la formele esenţiale, sunt distribuite cu un suprem simţ al echilibrului. Raportul între goluri şi plinuri, arta de a pune în valoare o siluetă, nu dă niciodată impresia de aglomerare, oricât de legate ar fi detaliile, o gravitate misterioasă, toate acestea constituie premisele unui mare stil. Ce-am mai văzut eu în tablourile lui Florea, un farmec straniu, produs de volume geometrice ireale, efectul armonios al unei lumini difuze care domoleşte culorile, expresia şi proporţia, redarea detaliului, relieful figurilor şi integrarea lor în peisaj. La Flore lumina şi umbra creează spaţiul, învăluie formele, estompează depărtările şi armonizează culorile.
Flore s-a risipit şi în poezie.
„Se strecoară ca un fior,
Prin vine
Pârâul printre pietre.
Se rupe o creangă
De zborul unei păsări de noapte.
Cade o frunză.”
A căzut şi artistul plecând dincolo, la marea chemare. A avut cu ce să plece, tablourile şi versurile sale şi mai ales întrebările sale care-şi vor găsi, în sfârşit, răspunsul. Flore a fost un luptător, el şi-a luptat viaţa fără şovăire şi-n linişte. El are, în chemarea depărtărilor, un gram de geniu, privindu-i autoportretul, simt o lacrimă ce stă să cadă.