Jurnalul lăcrămioarelor din tren

Dacă ar fi să facem un joc de cuvinte cu titlurile celor patru cărţi lansate de Elena M. Cîmpan, acesta ar fi „Deschidem jurnalul lăcrămioarelor din tren”. Patru cărţi care pe cât de surprinzătoare sunt în modul de construcţie, pe atât de variată este tematica. De altfel, suntem obişnuiţi ca scriitoarea să aducă de fiecare dată în faţa noastră proiecte inedite, care nu seamănă unul cu altul. Cărţile, apărute de curând la Editura Karuna, vin să confirme acest lucru.
În volumul „Lăcrămioare de zăpadă”, ne întâlnim cu 86 de poezii, în care tematica variată surprinde trăirile poetului ce-şi aşează gândurile pe albul zăpezii. De altfel, lumina este cea care răzbate din aceste versuri în care păsările cerului deschid fereastra sufletului spre aşteptarea nemuririi cuvântului într-o înfrăţire în gând cu cel care este protectorul poetului: „Îngerule/ odihneşte-ţi zborul/ în genele mele/ e vreme fără îndoială/ aşează-ţi aripile/ în tâmplele mele/ e vreme fără durere/ lasă-ţi ochii tăi mari/ să mă vadă/ dincolo de pământ/ eu cred/ că veşnicia s-a născut/ de ziua ta”. Ca un rug arde poetul în momentele creaţiei, trecând cu versul zile şi nopţi, ca o fântână ce adăposteşte în ea apa vieţii ce aduce nemurirea: „Tu, omul fântână/ din care am scos/ aceste poezii/ tu, omul înger/ cu aripi potrivite/ pentru ale mele iubiri”. Când gândurile sunt aşezate în versuri, cuvintele devin şirag de stele. Poezia este popas „la gura sobei”, iar lectura o duminică prelungită, în care pe o tablă de şah jucăm destinul: „Tu eşti istoria mea/ şi eu sunt poezia ta/ aşa cum/ eu aş fi istoria ta/ şi tu poezia mea/ din cărţi de lut/ de la început/ şi poate că cineva/ într-o viitoare zi/ va mai scrie/ o istorie a poeziei/ sau/ o poezie a istoriei”.
Volumul „Jurnal de campanie” cuprinde 86 de scrisori, în care străbate iubirea. Întâmplător sau nu, numărul scrisorilor coincide cu cel al poeziilor din volumul „Lăcrămioare de zăpadă”, iar zbuciumul dragostei este prezent în ambele cărţi. Cine mai crede azi în scrisori, cine mai scrie azi poveşti de dragoste aşternute pe hărtie, într-o eră în care mesajele sunt scurte şi sunt transmise prin SMS sau reţelele de socializare. Nici cuvintele nu mai sunt ce erau altădată, de multe ori ele fiind prescurtate, iar non-verbalul pune stăpânire din ce în ce mai mult pe dragostele vremelnice. O scrisoare emoţionantă o mai poate scrie tot poetul îndrăgostit de arta cuvântului, întâlnindu-ne în acest volum cu o prelungă poezie, în care simţim pulsul inimii. De altfel, avem de a face cu adevărata campanie pentru dragoste, în care, într-un adevărat simpozion, buzele, inima, ochii tresaltă de bucurie şi glăsuiesc cuvinte frumoase întru aşteptarea ceasului împlinirii dragostei. Elena M. Cîmpan scrie în epistolele sale despre o lume în care, purtat de anotimpuri, călător în lumea cuvântului, scriitorul îşi găseşte casă pentru suflet în frumuseţea cuvintelor. Am putea da multe exemple în acest sens, dar pentru că suntem în perioada estivală, ne oprim la textul „Ochi de mare”: „Tu cu ochi de mare la mare. Eu caut ochii tăi pe cer. Ochi de mare şi cer, o singură culoare de mister şi de nu mă uita, da? Da! Ecranul s-a colorat. Culoarea e de infinit. Pot citi ce vreau eu. Pot inventa rânduri, valuri. Cred că am fi în stare să comunicăm prin piele, prin oase, prin coaste, ca şi cum ele ar locui în aerul respirat. Simt că lumea din jurul meu acum este un text de-al tău. Mă ating de vocalele tale, de consoanele tale, de accentul tău, de unduirea cuvintelor în fraze, de buzele tale, de pielea ta, care transmite, care vorbeşte şi-mi place să stau aşa, pe pagina ta, lipită, să ascult ce va veni din adâncul mării tale. Aşa îmi închipui orice mesaj vreau eu. De la mare. În lipsa ta, telefonul meu e ca o mare. Mi-e dor de ochii tăi, de mare”.
Volumul „Deschis non-stop” cuprinde recenzii, opinii, minireportaje, interviuri scrise de Elena M. Cîmpan şi apărute în presa vremii. Putem vorbi despre o generozitate faţă de colegi, însă un echilibru în ceea ce priveşte critica. Elena M. Cîmpan ştie să-şi selecteze cărţile, scriind întotdeauna cu ochii specialistului, dincolo de scriitorul recunoscut un cuvânt în acest sens avându-l şi profesorul de limba română. Formată în şcoala ieşeană, autoarea acestei cărţi ştie că drumul pe tărâmul literelor se construieşte prin multă muncă, fapt ce se oglindeşte şi prin recenziile ei, negăsind aici cuvinte spuse gratuit, dacă vreunul dintre scriitori nu le merită şi expunându-şi liber acolo unde trebuie părerile despre lecturi. Elena M. Cîmpan ştie să-şi aducă din tumultul zilei subiectele pe care să le aşeze apoi în diferite opinii şi să le prezinte cititorilor. Este un om al cetăţii, care ia atitudine, iar ochiul ce vede oraşul transformă cu ajutorul minţii gândurile în cuvinte. Nu lipseşte nici partea de pamflet, foarte bine accentuată., de exemplu în „Sintagma”: „Pentru o viaţă sănătoasă, citiţi zilnic 30 de pagini”. Elena M. Cîmpan ştie să stea de vorbă şi cu oamenii, dar şi cu anotimpurile. Citind unul dintre cele mai frumoase interviuri, cu toamna, întâlnim aici oameni de cuvinte adunaţi sub umbrela aceluiaşi crez, al salvării lumii prin sacralitatea acestora, pentru că, „cuvântul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul”.
Elena M. Cîmpan ştie să dea dimensiune unui nume adunat pe o carte a unui scriitor, dându-i un bilet de călătorie pentru totdeauna. Ne-am putea opri la multe dintre exemplele din acest volum, însă nedorind să pomenim numele colegilor, pentru că sunt foarte mulţi, ne oprim la un citat din textul „Un codru de pâine”, în care ne întâlnim cu un adevărat prozopoem: „Ce l-o fi îndemnat/inspirat oare pe românul născut poet creator de doine şi balade cântător de dor şi jale, de război, de cătănie, să caute şi să găsească o sintagmă atât de expresivă tandră şi dureroasă., începută şi nesfârşită în sensuri, precum codrul de pâine... Dintre toate numai codru-i frate cu românul. Aşa se explică de ce nu apar construcţii precum un deşert de pâine, un ocean de pâine, o deltă de pâine. Nici măcar alăturarea de fraţii şi surorile codrului, cum ar fi pădurea, huciul, nu au prezentat încredere pentru forme deosebite de manifestare lingvistică acoperite de realităţi, dar şi conducătoare de sentimente... Să fie codrul de partea românului, a haiducului şi, de aceea, e bun ca pâinea caldă pentru că-l apără din timp în timp, îi dă forţă să meargă mai departe”.
Volumul „Cartea în tren” îl consider demn de Cartea Recordurilor, pentru că s-or mai fi scris cărţi despre tren, însă, cu siguranţă niciuna scrisă în tren, în două nopţi de călătorie, dus-întors – Bistriţa-Mangalia . O călătorie, trei zile, şi o carte cu 77 de poeme, ce duc şi readuc, pe şine de tren, gândurile ritmate. Este interesant cum un scriitor adevărat ştie să fructifice gândurile, chiar şi pe drumul de fier, pe „drumul dinainte de drum/ drumul dinaintea ochilor/ drumul de tine”, între un bun rămas şi un bun venit, poezia însoţeşte poetul călător prin staţii şi destinaţii, care duc, până la urmă, într-un loc special: „Trenul m-a dus şi în staţia poezie/ pentru că şi-a dat/ seama de mine/ pentru că mă cunoştea/ şi uneori era foarte atent/ cu unii călători”. Bagajele poetului sunt versurile, care leagă între ele poeziile, precum calea ferată leagă localităţile şi poveştile acestora: „Aşa ar trebui să fie poezia/ ca trenul acesta/ care nu se mai opreşte/ care trece hotărât/ care sună/ care-şi vede de drum/ care nu se uită înapoi”. Scrisul în tren este un adevărat exerciţiu pe care poeta Elena M.Cîmpan şi-l asumă: „De-atâtea ori/ am citit în tren/ şi acum îi dau trenului/ o carte/ scrisă în el”. O călătorie a destinului, care între două puncte, de la plecare până la sosire, pe ritmurile roţilor de tren, duce şi apoi readuce poetul, care însoţit de poezie, face din acest spaţiu un atelier de creaţie ce va surprinde, mai apoi, o lume întreagă.
Putem spune că Elena M. Cîmpan îşi croieşte drum în lumea literaturii prin cărţi speciale, ce atrag cititorul într-un tărâm în care cuvântul este la el acasă. Într-un jurnal al literelor, scrisul Elenei M. Cîmpan va rămâne peste timp ca o zi colorată şi însorită, precum cele de vară.