POETA CU O CASĂ DIN CUVINTE

Mărturisesc de la bun început că lecturând cele două cărţi de poezie ale Elenei M. Cîmpan, am constatat prezenţa unui lirism cu substanţialitate, care poate unifica gândul cu simţirea. Lecura poemelor cuprinse în cele două volume îi oferă cititorului un prilej de reconfortare sau de echilibru interior, prin claritate şi armonie. Poemele domnieisale sunt scrise clar şi elegant, au o arhitectonică bine definită. Şi acest lucru este posibil pentru că poeta:

scriu

din

mijlocul

inimii

ca

dintr-o

biserică

aşezată

pe deal…

(Scriu p. 78, vol. Dulcele meu amar)

În ambele volume poeta face un act de automărturisire, aşa cum îi stă bine unui poet adevărat, ea cultivă cuvîntul aproape de acurateţile diamantine, lucru destul de rar întâlnit astăzi în poezia noastră feminină:

dacă scriitorii limbii române

ar locui toţi într – un sat /

şi dacă toate casele

ar fi, mai de vreme

sau mai târziu,

case memoriale

atunci şi acolo

casa mea de cuvinte

ar trăi….

( Cuvânt nouă, în vol. Dulcele meu amar, p. 34)

Gândirea poetei se împleteşte fără excepţie cu vraja frumosului, ceea de dă patină versurilor sale care uneori sunt faguri de înţelepciune:

coboară cuvinte

adu – le cu tine

să nu le uiţi

în podul cu stele

..........................

sapă cuvinte

să nu rămână

ascunse –n pământ

nescoase – n lumină…

(Menuet, îm Poezia noastră cea de toate zilelep.7)

În aforismele sale, Constantin Noica ne spune că: Cuvînrul este un arbore […] un cuvânt este o ,,făptură specifică”. Ca şi pentru Nichita Stănescu, pentru Elena M. Cîmpan, cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţa materiei.

Există în volumul Dulcele meu amar, (compus din 11 cicluri) un ciclu de zece poeme scurte, din care deja, am reprodus două, mai sus, cuprinse într-un subcapitol ce poartă sugestivul titlu: Casa din cuvinte cu un moto din germanul Fritz Martini care, aminteşte că Novalis, dădea numele de casă a dorului, întregii filosofi.

În cele zece poeme, de la Cuvântul unu la Cuvântul zece, poeta pune cuvintele sub lentile focalizante pentru mintea cititorului, dau glas inimii, deschid cărările faptelor, sunt imaginea sufletului, dar pot fi tot atâta de bine şi preludiul faptelor, pentru că din cuvinte se nasc poemele sale:

Aştept cu gândul la părinţi

şi scriu un vers

din care va pleca o istorie

spre poezia nedatată...

(Cuvânt op p. 33)

Pentru Elena M. Cîmpan cuvântul din poezie trebuie cioplit, chiar dacă tâmplarul se lasă aşteptat, şi abia apoi să-l arăţi. Cuvîntul din poezie trebuie mastecat ca o pâine şi apoi să – l foloseşti acolo unde îi este locul dacă vrei să vezi cum se naşte o casă.

Poeta este nesigură, are o teamă, în lumea sa interioară:

pentru că nu voi

construe niciodată

o casă

cu mîinile mele

( şi ea să fie dreaptă, sigură,

caldă frumoasă)

şi atunci:

am ales acum

să ridic din iluziile mele

o poezie

şi ea să fie liberă

pentru că optând să ridice o poezie din cuvintele aflate în această casă, crede că cineva va pune o plăcuţă:

pe care să scrie

de închiriat sau de vânzare

sau casă memorială

Poeta are o lume a sa; datorită viziunii sale poetice, argumentului şi sugestiei proprii a cuvântului care poate însemna, carte, biblioteca de unde poate împrumuta cartea, librăria în care se vând aceste case de cuvinte. Poeta nu pune pe hârtie decât ceea ce a trăit, a simţit, evită să ,, ,,născocească” poezia pe care o emite simplu, ca pe o respiraţie fină, care prinde chip de icoană.

În penultimul ciclu, care a dat şi titlul volumului; Dulcele meu amar, care poartă un moto din Grigorie Vieru ( de altfel toate capitolele au un moto), alcătuit din zece poeme scurte, ne aduce în faţă o altă poetă; una care ,,cuprinde” copaci înalţi din cultura universală precum, Allan Edgar Poe, Mircea Eliade, etc., cu ,, scoarţa lor cu tot” nu înainte de a le îmbrăţişa trupul ca să nu se întristeze. Ea spune:

te simt în frunza care bate

copacul cu o mie de inimi

în firul de iarbă ce se leagănă

câmpul cu sufletele noastre

(te simt p. 126)

În ziua poetului (p.132), care este şi ziua ei, vede:

două lumi

două ceasuri

într – un muzeu de sfială

când una se opreşte

cealaltă porneşte

într – un schimb

de respiraţie comună

ziua ta şi ziua mea

le trăim împreună

ca pe două vieţi

nesfârşite…

Natura, cu păsările gureşe ale dimineţii, râurile, podurile, cosmosul cu noaptea, cu stelele, cu luna cu soarele, iubirea, etc. nu lipsesc din poemele acestui volum.

În Victor Hugo, poetul liric, veghea, un Juvenal al cunoaşterii prin cuvânt. La Elensa M. Câmpan:

poeţii stau în chirie

unii la alţii

poeţii se împrumută

şi rămân datori

unii altora

iar pentru aş stabili ierarhia:

se înping pe scări

şi în sus şi în jos

nu au somn

şi trag hotar

între ei şi ceilalţi

(şi unii, şi alţii, p. 80)

Poezia nu este un scop în sine. După spaniolul Gabriel Celaya, citat de francezul Claude Collignon , Poezia este unul din instrumentele transformării lumii. Elena M. Câmpan se alătură fără reserve acestei poziţii, şi ne lasă să observăm că poetul trebuie să fie adaptat acestei lumi, poetul trebuie să ridice glasul, aşa cum o face întreaga lume, pentru că el vibrează, ca o strună bine acordată, la fiecare strigăt omenesc. Şi ne spune, în cel de al doilea volum: Poezia noastră cea de toate zilele de ce este necesar acest lucru:

fără pâine pot trăi,

fără poezie, nu !

şi doresc doar poezie proaspătă,

de aceea o tot citesc

până o învăţ pe de rost,

ca atunci când pâinea se

fragezeşte în abur,

fiind atât de îndrăgostită de poezie încât:

lasă pâinea să se usuce

şi se ocupă de poezie,

cu gura, cu ochii, cu inima

pentru că nu poate trăi nici un moment:

fără coaja coaptă a poemului

sau fără fărămituri de vers…

(Poezia cea de toate zilele, p. 24)

Ceea ce impresionează în alcătuirea acestui volum, este faptul că poemele cuprinse în el sunt scrise într-un interval de patru luni, în fiecare zi, poeta a aşternut pe hârtie câte un poem. Ceea ce înseamnă că în lăuntrul poetei, poezia clocotea de mult ca un Vulcan care, şi – a revărsat lava incandescentă în plumbul tiparelor. De altfel, încă în Cuvântul de început ne avertizează că: Poetul şi poezia se caută mereu. A fi poet înseamnă să ai o aripă ruptă, fericirea. Cu cealaltă, poezia, mai poţi zbura. Iată aşa dar o mărturie de credinţă faţă de poezie. Aceste mărturii le fac numai poeţii adevăraţi şi Elema M. Câmpan, face parte din această categorie pentru că în poezia ei găsim intinerariile poetice fundamentale care definesc cele două atitudini ale sale; contemplaţia şi îndemnul la acţiune; expresia genuină, pură, a unei simţiri deosebite a poeziei. În Alfabet imperfect (59), ne arată itinerariile sale prin marea poezie a lui, Arghezi, Blaga, Dosoftei, Eminescu, Magda Isanos de a cărei poezie credem că se apropie, dar cu unele accente din poezia germană modernă, Labiş, Rilke, Ovidiu, Minulescu, Goethe, Heine, Voiculescu, Ursachi, etc. etc.

Poeta nu poate uita pe Dante Alligheri, acest spirit universal, creatorul limbii literare italiene, prin versul său, cât şi pentru consideraţiile sale savante de lingvistică pe care îl salută în limba lui:

bon giorno, Dante

au rămas libere

infernul, purgatoriul, paradisul

în urma ta

Beatrice aşteaptă

la ţărm de mare divină

când vei vrea să te întorci

pe pământ

lasă speranţa departe, în zare

şi intră în capitolele tale

oamenii au uitat de comedie

şi învaţă să traducă

semnele operei tale…

(Bon Giorno, p. 67)

Preaplinul ei sufletesc al inspiraţiei poetice, sentimental de revelare a unei noi lumi sau a unei noi împliniri de idei este rodul unei îndelungi incubaţii sufleteşti. Elena M. Câmpan se gândeşte în permanenţă la poezie aidoma lui Newton care a descoprit legea gravitaţiei universale ,, gândindu – se în permanenţă” la acest aspect.. Acest lucru arată măsura în care viaţa interioară a poetei reprezintă o integrare succesivă de viziuni, imagini reflexii, şi mai ales stări emotive de mare tensiune şi efort liber consimţit de progresivă împlinire într-o structură mentală unitară şi complexă.