Liviu Rebreanu şi provinciile istorice româneşti, la Cuibul visurilor din Maieru

O nouă ediţie a „Rebrenianei” s-a desfăşurat, în două etape, la Chiuza şi la Maieru, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, organizată de către Consiliul Judeţean BN, Biblioteca Judeţeană „George Coşbuc” şi Societatea Scriitorilor din BN, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Chiuza şi Muzeul „Cuibul visurilor” Maieru.
La „Cuibul visurilor” au participat scriitori, profesori, consumatori de literatură, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, criticul literar Andrei Moldovan, scriitorul bucovinean Ion Filipciuc, poetul Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Judeţene „George Coşbuc”, scriitorii Icu Crăciun, Iacob Naroş, Liviu Păiuş, Titus Cărbune, Macavei Al. Macavei, cu soţia, Grigore Cotul, cu soţia şi alţi prieteni ai cărţii.
A fost şi de data aceasta un regal Rebreanu care a demonstrat arta vorbirii şi a înţelegerii literaturii. Liviu Rebreanu are o vioiciune neatinsă de alţi consacraţi scriitori, are o solidă agerime în concepţia scrisului său, practic Rebreanu a vrut să arate că literatura despre ţărani nu trebuie neapărat să îmbrace haina semănătoristă. Eugen Lovinescu are dreptate când afirmă, „Liviu Rebreanu a ridicat cele mai mari construcţii epice din literatura noastră pe care modernismul liric nu le poate nici măcar înţelege.” Până la Liviu Rebreanu observăm o tentă de idealizare a ţăranului, semănătorismul, la începutul secolului, venise cu o imagine idilică a satului românesc, văzut ca ultimul refugiu al purităţii şi al naturalului, atunci când lumea înconjurătoare era amninţată de artificial şi de corupţie citadină. Era un idealism cu tuşă iluministă, în zodia lui Rousseau şi un fel de naivitate romantică, desuetă. Rebreanu calcă efeciv pe această lume anulând-o practic şi ne dă imaginea realei lumi a satului, cu instincte puternice, violenţă fizică. La Rebreanu avem o schimbare de atitudine, omul elementar nu mai era creionat printr-un caracter mistic şi eroic, aşa cum întâlnisem la Gîrleanu, Sadoveanu sau Sandu-Aldea, ci era văzut acum într-o umilă şi precară realitate socială, fără sentimentalitate, în imagini crude, însă cu o forţă de observaţie incisivă.
Domnul prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, un intelectual de elită, ne-a delectat cu şarmul său inedit şi ne-a pus să vedem „doi ochi verzi pe strada Lăpuşneanu”, criticul literar Andrei Moldovan are ceva, am mai spus, din aura lui Titu Maiorescu, scriitorul Ion Filipciuc este încărcat de picături bucovinene, iar poetul Ioan Pintea este acelaşi pe care l-am cunoscut cândva, suav şi dispus să facă binele. S-a pendulat nostalgic între „tema tăcerii şi cea a nebuniei”, abordată de domnul Pecican şi pesonajele rebreniene puse „în situaţii limită” ale domnului Moldovan. „Ucenicia moldovenească a lui Liviu Rebreanu a fost pe Creangă”, ne spune profesorul Pecican, iar criticul Moldovan arată că Rebreanu a fost „foarte bun administrator al teatrelor din România.” Acea Ciuleandră românească pare un „bolero al lui Ravel”. De acord cu domnul Moldovan, „Presa din Ardeal n-a fost prea deschisă pentru Rebreanu.”
Scriitorul Ion Filipciuc spunea odată, în „Cuvânt îndărăpnic”, din „Ciuleandra” lui Rebreanu, apărută în Editura „Charmides”, Bistriţa 2017, carte donată de dânsul muzeului nostru, „În ziua în care am citit în mărturiile lui Liviu Rebreanu propoziţia „Pe Mădălina am ucis-o eu,” şi am pus în ecuaţie primul cuvânt din Ciuleandra „Taci”, rostit de trei ori şi în trei locuri diferite, am fost foarte curios ce se ascunde în această relaţie şi visul cu care prozatorul îşi porneşte Jurnalul, sâmbătă 30 iulie 1927. În subconştientul său Liviu Rebreanu se ştie vinovat de o crimă-gândită, proiectată sau provocată, cu voie ori fără voie şi vinovăţia lucrează asupra productului oniric. Spre a se mântui de acest coşmar, n-are decât un singur drum izbăvitor, să-şi povestească drama şi să-şi ascundă fapta în expresia unui roman.” Domnul Filipciuc ne mai spune că Liviu Rebreanu a poposit, de-a lungul anilor, de şase ori în Bucovina.
După Marea Unire din 1918, Liviu Rebreanu a publicat, sub pseudonim, o broşură în care a descris Bucovina şi în care făcea o pledoarie pentru drepturile românilor asupra pământului pe care-l stăpânesc. „Cunoşteam prea bine Bucovina şi de pe băncile şcolii ni s-a picurat în suflet dragostea pentru această ţară”, scria el. „Reîntoarcerea la România, considera el, va reda desigur Bucovinei chinuite încrederea în sine şi strălucirea de odinioară. În sânul României va deveni, fără îndoială, iarăşi „vesela grădină” ce a fost înainte de cotropirea străină.”
„Iaşi, miercuri 24 octombrie 1918
Fanny Dragă
Am plecat la Chişinău duminecă seara... cu un vagon special-reprezentanţii presei. Se serba acolo deschiderea primului an judecătoresc român în Basarabia, cu solemnitate mare...Trupele româneşti au şi intrat în Bucovina. Se crede că chiar de mâine vor intra şi în Ardeal...În orice caz se crede că nemţii vor fi dezarmaţi sau goniţi imediat din ţară...Aici e mare entuziasmul.” Este o legătură caldă a marelui romancier cu Basarabia noastră.
În partea a doua a evenimentului, Icu Crăciun a prezentat cartea lui Iacob Naroş, „Publicistică literară”, apărută la Editura „Tipo Moldova”, Iaşi 2017. O să-i găsiţi aici pe Mircea Cărtărescu, Cornel Cotuţiu, Cleopatra Lorinţiu, Ioan Boţan, Teodor Tanco, Sever Ursa, Liviu Păiuş, Elena M. Câmpan şi alţii.
Liviu Rebreanu a trăit o eră a suspiciunii şi a trebuit să inventeze o eră a disculpării, pentru a avea, până la urmă, conştiinţa cinstei.