Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Dariu Pop sub teascul vremii

31 AUGUST – ZIUA LIMBII ROMÂNE

Redăm mai jos câteva poezii din volumul “Crizanteme târzii” al lui Dariu Pop (1887-1965), născut la Măgura Ilvei şi trăitor în ţinuturi sătmărene, nu atât pentru valoarea lor literară, cât pentru respectul profund cu care se raportează la valorile rustice, ale ţăranului, ale aceluia care ne-a făurit şi păstrat fiinţa prin valorile limbii.

R. C.

Sub cumplitul teasc al vremii, Chiorene, Gubă Sură,/ Ţi-ai păstrat credinţa, legea, din bătrâni, din gură-n gură./ În zadar voiau păgânii limba dulce să ţi-o fure,/ Tu ai dat-o, spre păstrare, freamătului de pădure!...

 

Parva glossa

 

Eu nu te-ntreb de unde vii

Şi nu te-ntreb că unde pleci,

Părău cu vălurele reci,

Părău zglobiu, cu peşti zglobii.

 

Şi nu te-ntreb că unde pleci

Mereu, ca mine, tu cobori,

Ca mine, şi tu ai să mori,

Tu-n ape-adânci, eu pe poteci.

 

Părău cu vălurele reci,

De ne-am putea opri pe loc,

Să vecinicim al vieţii joc,

Tu-n pat de stânci, eu pe poteci.

 

Părău zglobiu, cu peşti zglobii,

Părău cu vălurele reci,

Eu nu te-ntreb că unde pleci

Şi nu te-ntreb de unde vii.

 

 

Dascălul Mihai

 

Dascălul Mihai

Îi subţire, galben, ca un pai.

 

Abia se scoală,

Pleacă la şcoală,

Se trudeşte

Şi ziua-ntreagă vorbeşte

Micilor români.

Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte

Şi tuşeşte.

 

Copiii sunt copii,

Copiii sunt zglobii.

Gândul lor li-l fură

De la-nvăţătură,

Toamna zmeii,

Primăvara mieii

Şi cu ghioceii.

 

Când răsare iarba nouă

Şi copiii umblă după ouă,

Mihai tuşeşte, tuşeşte, tuşeşte

Şi numai în şcoală vorbeşte.

 

În luna mai,

Vai,

A plecat cu mult alai,

S-a dus dascălul Mihai!

 

În cel strat de calomfir

În cel strat de calomfir,

Înfloreşte-un trandafir,

Trandafir, un bobocel,

Doamne, dragu-mi-e de el,

Că-i frumos şi-aşa-i de roş,

Ca o creastă de cocoş.

 

Şi-i frumos şi-aşa-i de scump,

Şi-aşa-mi vine să îl rump,

Să îl rump, să îl ascund,

Nimănui să nu-i răspund,

C-am făcut ce n-am făcut,

Singur eu mi l-am crescut.

 

M-am gândit să nu îl rump,

Că-i frumos şi-aşa-i de scump...

Am să-l las să înflorească,

Viaţa să mi-o-nveselească.

 

A venit un vânt şi-apoi

L-a trântit jos, în noroi;

L-a trântit, l-a murdărit

Când era mai înflorit...

 

Bobocel de trandafir,

Din cel strat de calomfir,

Bobocel frumos şi roş,

Ca o creastă de cocoş,

De-ai fi fost tu pălămidă,

N-ajungeai tu la obidă,

Mărăcine de-ai fi fost,

N-ai fi-ajuns aşa de prost,

De-ai fi fost floare de scai,

Tu şi astăzi mai trăiai...

 

N-ai fost tu floare de scai,

S-o duci bine, ca în rai,

N-ai fost tu nici mărăcine,

Ca s-o duci mereu în bine;

N-ai fost tu nici pălămidă,

S-o duci bine, ca-n hlamidă...

 

Doar ai fost o biată floare,

Răii să mi te doboare,

Trandafir frumos, de soi,

Să te-arunce în noroi!...

 

Dramă

 

Pe-o căsuţă, învelită

Din bătrâni cu paie,

A ţipat o noapte-ntreagă,

Vai, o cucuvaie.

 

Iftinia e bolnavă,

E bolnavă foarte,

Popa şi groparul ştiu

Că-i pe pat de moarte.

 

Iftinia aiurează:

– Vine, mamă, vine?...

Până nu-l văd, ştii ti, mamă,

Nu mi-a fi mai bine...

 

– Vine, draga mamii, vine!,

Îi răspunde mama

Şi, pe-ascuns îşi şterge ochii,

Biata, cu năframa.

 

Iftinia se deşteaptă,

Nu-i vine să creadă

Că Pamfir e lângă dânsa,

C-a venit s-o vadă.

 

Iftinia şi Pamfir sunt

Duşi în cununie.

Şapte sate sunt la nuntă,

Ce mai veselie!

 

Numai doi sunt fără voie,

Lasă-i la amarul,

C-au pierdut înmormântarea:

Popa şi groparul...

 

De vorbă cu mama

 

Dacă vin mai rar la tine, ecă nu-mi mai este-n cale

Satul nostru dintre dealuri, raiul tinereţii tale...

De departe, din răstrişte, astăzi am venit anume

Singur numai şi cu gândul, că sătul, scârbit de lume,

Să mai stăm de vorbă, mamă, -ntr-ale crucii sfinte steme

În grădina veciniciei, unde dormi de-atâta vreme.

 

Îmi aduc de tine-aminte, când te aplecai spre mine

Şi mă mângăiai cu şoapte, cu priviri dulci şi senine,

Potriveai pernuţa moale, îmi scoteai mânuţ-afară

Ăi mi-o aşezai cu grijă, -ncetişor, pe plăpumioară

Şi mă sărutai eteric... Când plecai, cu pas uşor,

Îmi şopteai atât de dulce: – Noapte bună, puişor!

 

A venit apoi, odată, -n curtea noastră mult norod,

Şapte popi, din şapte sate, îţi făcuseră prohod

Şi te-au dus pe sus de-acasă, cu cântări şi cu alai,

Un vecin mă mângăiase, că te duci, măicuţă, -n rai...

Mai târziu, din nou venise-n curtea noastră mult norod,

Popi şi dascăli de pe sate iarăşi au făcut prohod

Şi l-au dus pe sus de-acasă şi pe tata cu alai

Şi vecinul iar îmi spuse c-a plecat la tine-n rai...

 

Astăzi, mamă, sunt în vârstă, sunt de mult albit pe tâmple,

Nu îmi pasă de viaţă, orice-ar fi să mi se-ntâmple.

Totuşi, mă gândesc adesea, mă gândesc şi mă frământ,

Unde au să-mi sape groapa, unde-a fi al meu mormânt?

Că, de-ar fi ca firul vieţii în război să mi se curme,

Voi pieri, cum pier atâţia, fără cruci şi fără urme,

Dar, de-a fi să mor în pace, liniştit, pe perne moi,

Locul meu de veci să fie între dealuri, lângă voi!...

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5