Nouă din zece

Cu câteva decenii în urmă, îi spuneam unui venerabil om de cultură român despre revelaţia pe care mi-a provocat-o un cuvânt, aceasta în urma unui dialog pe care îl avusesem cu un tânăr (”omul nou” ai timpilor ceauşeşti). El provenea dintr-un sat drag mie, dar pe unde nu mai trecusem de câţiva ani. La întrebările mele despre ce mai fac părinţii lui, sora, vecinul cutare, învăţătorul cutare, avea acelaşi răspuns: ”Se descurcă”. L-am întrebat despre preotul de acolo. La fel: ”Se descurcă:” Am rămas blocat, dialogul nu mai avea rost.

Îi mărturiseam venerabilului domn că de atunci mă paşte un gând: Da, în fond, ”a te descurca” e verbul definitoriu pentru nenorociţii ani pe care-i trăiam.

M-a asigurat că sunt îndreptăţit să cred aşa. Apoi, după o clipă de reflecţie, a adăugat: Vezi, pentru noi, cei din generaţiile interbelice, verbul prioritar, definitoriu era ”a răzbi”. În continuare, a venit, desigur, cu conotaţii, exemple, pe seama acestui cuvânt.

Recent, când s-au încheiat 20 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, mi-am amintit de conversaţia avută, după care a ţâşnit curiozitatea: Dar în aceşti ani postdecembrişti care este verbul definitoriu?

Am pus această întrebare unor oameni de profesii şi vârste diferite. Ei bine, dintre cei zece întrebaţi, nouă au răspuns (prompt şi fără ezitare!): ”a fura”.

Stupefiant, nu-i aşa?

După această investigaţie, am rămas cu o mirare amară. Dar şi cu speranţa că, treptat, totuşi, atotputernicia acestui verb se va diminua, va trece în umbră. Dacă aşa va fi să fie, care e următorul cuvânt definitoriu pentru societatea noastră?

Vlad SEBASTIAN