Cornel Cotuțiu: Cândva, ateu

Recunosc, titlul poate ridica o sprânceană a stupefacției. Mi se întâmpla cu zeci de ani în urmă, când țineam un jurnal zilnic - mod compensativ de a-mi elibera psihicul de opresiunile regimului „multilateral dezvoltat”, cum îl tot alinta, cu orice ocazie, „tovarășul de la Scornicești”.

            La zeci de ani de atunci, cumva compensativ, încerc, citindu-mi jurnalul, să îl descopăr pe cel de atunci, om în toată puterea cuvântului.

            Printre altele, am găsit două pagini care corespund oarecum titlului de mai sus:

            „Duminică, ultima zi de octombrie 1976. Afară, pe la amiază, adie un vânt cald, apoi, pe măsură ce soarele coboară, acum vâjâie, învolbură praful, despoaie crengile copacilor. Mersesem până în parc, fetițele fiind acolo, la casa bunicilor de azi-dimineață.

            Ajung din urmă două bătrâne; gârbovite binișor, veșmânte negre - ele smolite pe obraz. Aud una către cealaltă:

            -Dumnezeu îți trimite moartea când vrea El...

            În glas, nici un tremur. Ton obișnuit, ca pentru orice remarcă de toate zilele.

            Cealaltă:

            -Așa e. Când vrea El...

            Amândouă chipurile, senine, de fapt, normale; normale pentru vârsta aceasta, pentru gândurile lor simple despre viață și moarte, dobândite cu scurgerea anilor, dobândite de la începutul lor și întărite cu trecerea timpului. Suflete împăcate cu sine, clădite după o filozofie (e potrivit cuvântul) elementară, care le dăduse siguranță și liniște, ocrotindu-le de neliniște și pesimism.

            Îmi venea să le opresc și să le spun, cu blândețe: „Ferice de voi, de voi, pentru că viața de apoi există!”

            Speranța, pentru omul creștin e manifestarea sufletească de o longevitate inepuizabilă. Infinitul existenței, rezolvat prin trecerea în Eden - frumoasă adormire, dar atât de tonică pentru un neștiutor drept-credincios!

            Mie, ateul, iremediabilul necredincios, mi s-a luat lumea de dincolo, viața cea veșnică. Mi s-a dat, în schimb, ceva compensativ? Nimic...

            Sunt condamnat să trăiesc mai acut destinul meu de efemeridă, sunt nevoit să-mi fabric din ce în ce mai multe anestezicuri, să mă revolt fără speranță, să dau speranței neliniștea crispată a timpului finit, care trimite din viitor semne răzlețe, înfiorări de gheață.

            Îndeletnicirea esențială pentru existența umană atee - aceea de a-l pregăti pe om pentru finalul de neocolit, de a-l împăca cu gândul viitoarei sale trecere în neant - este totalmente și inexplicabil neglijată.

            Totul este lăsat pe seama insului, fiecare să se descurce cum poate, cum știe. Dar nici măcar nu intră în discuție așa ceva - o înțelegere tacită, generală. Cotidianul și prezentul presant, necesitățile imperioase ale momentului, atrofiază această luciditate extremă și cumplită.

            Ateii au și ei nevoie de o religie; și deocamdată n-o inițiază nimeni. Ea există în pâcla de rațiune a fiecărei existențe frustrate de fostul Dumnezeu. Ateul are nevoie și el de a învăța să-și găsească o cale spre această greu de dobândit împăcare cu sine și liniște superioară a sufletului. Nu o face însă nimeni. Nu facem nimic. Ai venit, omule, pe lume, s-a întâmplat adică să străbați o cale de la neant la neant pe o traiectorie ciudată, numită viață. Ei bine, omule, după aceea nu mai există nimic.

            Cele „10 porunci” ale existenței ateiste sunt cutare, cutare, de la neam la neam, de la familie la familie. Iar trecerea ta în neant - numită moarte - va urma să încheie o existență, - atât! Aș vrea să fi fost crescut, educat în acest spirit. Solidaritatea umană, evaziuneanimitatea ținutei interioare ar fi fost temelia existenței individuale, iar singurătatea, un sentiment, o stare sufletească inexistentă.

            Apoi, inexistența, dialectic, are nevoie de antonimul ei. Și iată, ne naștem și trăim o leacă pentru a ființa ecuația contradicției, numai că e la mijloc o nedreptate: neantului i se opun fragmente de existență angrenate (sau angajate) în schimburi unice pentru menținerea continuității pe pământ. Din perspectivă cosmică, viața e, iată, rezultatul unei inmânări de ștafetă, multiplicată de milioane sau miliarde de ori, și cu deosebiri în ce privește starturile și momentele de trecere a ștafetei.”

.

            Nu credeam atunci că voi străbate ani îndelungați și voi ajunge, acum, după 40 de ani, să-mi amintesc cu duioșie și recunoștință de cele două băbuțe și, deopotrivă, cu dorința să păstreze alături de ele un loc și pentru mine...

Cornel Cotuțiu