Călugărița – o luptă împotriva ispitei de Dan Popescu

Cu o prefață de prof. univ. dr. George Calotă, Londra, romanul lui Dan Popescu ”Călugărița”, apărut la editura Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2020 este o prezență de bun augur în cadrul literaturii județului nostru ”Coșbuc-Rebreanu” și nu numai, o încununare a tot ceea ce a scris, un număr de 12 volume.

            Cartea este dedicată ”cu iubire nesfârșită, minunatei mele soții, Mari, pentru sufletul ei curat și pentru înțelegerea și iubirea care m-au înconjurat totdeauna la bine și la greu.”

            Dacă ”la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Sf. Evanghelie după Ioan, cap. 1), ca fiu de preot ortodox, scriitorul și jurnalistul Dan Popescu a știut să mânuiască cuvintele cu ”puterea lor de eliberare”.

            Scriitorul se luminează prin scris, ”se descoperă”, își ”afirmă existența” și ascultă tăcerea.

            O lume trăită în medii diferite, unde trecutul se îmbină cu prezentul, unde în 34 de capitole, pe 336 de pagini, călătorim alături de personajul principal Daniel și prietenii Goguță – pictorul, Nicușor Dodilescu, Dan Albinescu, poeta Mona și câinele ciobănesc Tembelu, într-o lume în care visul se îngemănează cu viața trăită, ”în comuniune cu Divinitatea care este iubire”.

            Ca la orice roman capitolul întâi ne poartă prin copilărie și imaginea duioasă a părinților.

            ”Amintirile mele mă mângâie, mă sărută și-mi storc câteva lacrimi. Trăind cu amintirile ne naștem în fiecare zi. Mama și tata mi-au plantat adevărul în sânge și o mare doză de milă. Mila aceasta l-a iritat pe ateul Nietzche” (pag. 8).

            ”Am iertat și eu de multe ori pe cei care mi-au greșit și știu acum că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă”.

            Ura nu energizează, ea totdeauna distruge. Dacă iubești pe cineva, atunci intri în planul libertății adevărate, izvorul adevăratei puteri care eliberează (pag. 9-10).

            Capitolul al doilea ”Spre Mănăstiri. Un fel de zbucium” ne amintește de Liviu Rebreanu care a început romanul Ion tot prin descrierea drumului. ”Treceam printr-o vale pitorească, cu case rare și vesele, aruncate peste dealurile verzi și primitoare, șerpuită de un râușor zglobiu, mi se părea, un colț al frumosului așezat”.

            ”Părintele duhovnic, mărunțel, vioi, plin de spirit și smerenie, a ținut o predică plină de învățăminte. Mântuitorul Hristos a spus, la vindecarea lunaticului, că anumiți demoni nu ies din om decât prin post și rugăciune”.

            ”Călugărița era în strană, cum de n-o văzusem până atunci, alături de câteva măicuțe, dreaptă, subțire, înăltuță, ținută aristocratică” (pag. 14).

            Eroul romanului trăiește ”o fascinantă poveste de iubire imposibilă ce are magia adâncurilor”.

            În roman vedem o ”adevărată radiografie a societății actuale”. ”Dan Popescu ne poartă prin lumea satului tradițional românesc, unde țăranul nostru a conservat neamul, pământul, limba și mai ales credința”.

            ”Satul reprezintă o unitate socială românească organică, iar vechea noastră civilizație este o civilizație sătească sub semnul familiei creștine.”

            Nu sunt uitați mari creatori ai neamului precum Brâncuși, Rebreanu, Eminescu, Stăniloaie, Blaga sau ai umanității: Picasso, Goethe, Shakespeare.

            Pe coperta a doua, alături de portretul autorului apare imaginea uluitoare a călugăriței (”viața-vis”): ”Mă unduiesc asemeni apelor din ceruri ... mă clatin a somn trupesc și plâng doar visuri ... am învățat să te iubesc din depărtare ca o străină ce sunt ... trec nopțile pustii și goale de farmec ... tu însă scrii și o să mai scrii în inima mea ... spuneai să lăsăm un vis în poala mea în fiecare noapte ... mi-e dor de chipul tău, mi-e dor de răsuflarea ta fierbinte ... mi-e dor de ochii prin care mă dezbraci ... voi face un poem pentru tine ... te pierzi în inima mea ... te pierzi în trupul meu ... ia-mă și du-mă la capătul lumii pe care n-o cunosc ... deschide în mine o altă poartă ... intră, intră odată la pieptul meu”.

            Persoana care scrie și vorbește ”iși creează un mod de expresie propriu, un stil personal”. La Dan Popescu ”cuvântul său este legat de sensuri, de comunicare complexă și directă între oameni, prin lexic și muzică verbală – prin procedeele stilistice, expresia literară fiind o mărturie a întregii sale personalități” ce creează o lectură care eliberează și înnoiește prin iertare.