Călugărița, iubire imposibilă

          De puține zile mi-a venit de la Editura ,,Napoca Star” din Cluj-Napoca, director Dinu Virgil Ureche, romanul ,,Călugărița”, are 336 de pagini, format mare și este dedicat, cu iubire nesfârșită, minunatei mele soții, Mari, pentru sufletul ei curat și pentru sacrificiul, înțelegerea și iubirea prin care m-a înconjurat totdeauna, la bine și mai ales la greu. Prefața este semnată de prof. univ. dr. George Calotă, stabilit la Londra, din această prefață îmi permit să citez câteva fraze.

          ,,Pentru Dan Popescu a scrie înseamnă a-și asculta tăcerea. Este creată o lume de figuri distincte și vii, bine conturate cu cuvinte puține, orice frază a oricărui personaj al său ne arată caracterul, temperamentul acestuia, dincolo de ideea și emoția respectivă. Vedem la autor o vervă inventivă, glume, personajele sale nu râd pentru că ar avea sentimentul ridicolului, ci pentru că au dorința de a râde, oamenii se amuză, sau dezbat probleme aflate nu la îndemâna oricui. Scriitorul își deschide o țară a visului, iar acest vis face, câteodată, iluzia adevărului. Dan Popescua unit visul cu viața, el își domină marea sa masă a amintirilor prin forța inteligenței și a culturii sale remarcabile, avem aici transcedentalul, a nu avea un ideal înseamnă indiferență, micime sufletească și dezumanizare, iar a fi ateu înseamnă lipsa obligatorie a oricărei idei superioare. În ,,Călugărița” persoana care scrie și vorbește își creează un mod de expresie propriu, are un stil personal care constituie o răsfrângere a unei realități de totalitate a scriitorului, respectiv a modului său de a gândi, de a simte, de a se concentra. Cuvântul său este legat de sensuri, de comunicare complexă și directă între oameni, prin lexic și muzică verbală, prin forțare a sensurilor semantice, prin varietatea ritmului expunerii, prin procedeele stilistice care dau limbii folosite noutate, vigoare, ineditul expresiei, expresia literară fiind o mărturie a personalității scriitorului.

          Călugărița este o fascinantă poveste de iubire interzisă, este un roman al iubirii nesfârșite.” Mulțumesc pentru aceste aprecieri care mă onorează.

          Chipul Călugăriței este încărcat într-o frumusețe deosebită, ea știe să cuprindă în palmele sale fierbinți și reci șoapta întunericului, este pribeagă, cumva, în inima sa și știe că iubirea este un început de baladă. Are o lacrimă în privirea care cheamă depărtările, șoptește fără cuvinte și-și odihnește gândurile într-o picătură de rouă prinsă-n frunza unui tei. Eu nu am dorit și nu am trimis un mesaj pentru captarea atenției, ci am trimis un mesaj pentru aducerea unor inimi în inima mea. Pentru mine în fiecare zi începe o poveste. Ce-am căutat eu, până la urmă, în acest roman? Am căutat să-mi topesc iubirea într-un înger, paginile romanului sunt un candid poem al iubirii interzise și nesfârșite. Am vrut să am în acest roman o disciplină a cuvântului legată de o disciplină a gândirii, am vrut o supraveghere a expresiei artistice, poate că în acest mod rostirea elegantă, tristă de multe ori, intră în deprindere, devine o a doua natură, poate că viața subconștientă este în bună parte creație permanentă. Paginile romanului am vrut să fie o răscolitoare chemare a vieții, a iubirii, a Divinității! Parcă am transformat totul în universul redus la două stele și trebuia să plouă cu îngeri.

          Călugărița are o naturalețe specială, cuvintele sale provoacă idei, își organizează resorturile interioare printr-o horă nebună a metaforelor, se plimbă nonșalant printre ele la ceas de noapte, pare într-o pauză de plâns cu fruntea ușor încrețită. Cuvintele Călugăriței am vrut să fie neobișnuit de profunde, sensibile și de câteva ori grele de cenușiu, mesajul său, adevărat izvor de dorinți, pune colț de lacrimă depărtărilor nebănuite, ca o șoaptă respiră ea în zvâcnirile pieptului ei. Există un sistem de metafore al Călugăriței, de aceea avem un transfer de sens de la o realitate la alta, întemeiat pe o analogie. Metafora personifică, sensibilizează, contopește impresii senzoriale diferite, cuvintele Călugăriței nu mai reprezintă un efort, ci este un act natural, mărturie a personalității sale. Iată ce spune Călugărița scriitorului.

          ,,De ce nu dormi Daniel? Du-te pe balconul tău și arată-mi unde-i steaua mea? Scrie-ți iubirea pe cerul înstelat dacă poți...visezi prea mult, Daniel...Șoapta cuvintelor tale mă frige...nu te opri, mai stai, vorbește-mi despre noi...mi-e dor de ochii tăi care mă dezbracă și mă bagă-n păcat...te pierzi în trupul și sufletul meu, Daniel...vino la mine, învață psalmi pentru mine...nu mă pierde Daniel, nu mă pierde...”