O carte despre Veronica, cum nu s-a mai scris!

„Veronica Micle – de la mit spre adevăr” scrisă de profesorul Gheorghe Pleș e o carte fascinantă, care ne introduce în frumusețea și tragismul epopeii omenești trăite de cei doi protagoniști: Veronica și Mihai. Intrăm mai ales în tainițele vieții Veronicăi, un personaj  considerat pe nedrept mai puțin important în cultura românească, care a avut un rol uriaș în afirmarea celui ce a fost și va fi mereu, geniul poeziei românești și una din valorile de preț ale literaturii universale.

Carisma ei aparte a fost cea care a stârnit pasiunea poetului și resortul ce a declanșat atâtea zbuciumări interioare, ducând mai ales la crearea marelui nestemat al culturii românești – o perlă uriașă (care, ca orice perlă, își are la bază o suferință), poezia lui Eminescu.

Parcurgând rândurile cărții, nu poți rămâne neimpresionat de munca titanică a autorului pentru restabilirea adevărului în ce privește unele aspecte ale vieții și personalității Veronicăi Micle, care au fost mitizate uneori distorsionat de unii autori.

Demersul investigativ al autorului s-a desfășurat pe mai multe planuri:

- cercetarea riguroasă a documentelor, unele rămase neștiute în arhive;

- investigarea scrierilor altor autori în domeniu;

- vizite la obiective de referință;

- nu în ultimul rând, cercetarea operelor celor doi mari îndrăgostiți;

- coroborarea datelor obținute într-un tot unitar.     

            Parcurgând paginile cărții nu poți să nu fii cuprins de o alternanță de sentimente față de Veronica: admirație, empatie, compasiune și chiar revoltă.

            Încorsetată de statutul pe care i-l conferea în plan social și material căsătoria cu profesorul universitar Ștefan Micle (43 de ani), și-a asumat cu docilitate unele restricții care o privau pe copila de nici 15 ani de multe din zburdălniciile specifice vârstei, deși soțul se arăta a fi unul înțelegător.

            „Singura desfătare intelectuală a acelor ani pentru Veronica era lectura, cu deosebire poezia lirică.” (pag. 68)

            Se autodisciplinează ca ființă solitară creându-și un univers aparte,făcându-și din poezie un fel de tărâm sacru, încât ajunge să compună ea însăși:

            ”Frumoasă, sfântă poezie

              Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu

              Pe dulcea ta zădărnicie

              Cât preț a pus sufletul meu! (din Sfânta poezie, 1887, pag.90)

            Iubitoare de versuri meșteșugite, e de înțeles de ce a simțit o anume revelație când a venit în contact cu versurile lui Eminescu, un tânăr necunoscut, student la Viena, care publica în Convorbiri literare. I-a intuit pe loc valoarea, probabil asociindu-l unui „creator suprem” pentru lumea sa, așa că a făcut tot posibilul să-l cunoască și să-l cucerească.

            Iată că ne vedem și noi cuprinși pe nesimțite de frumoasa lor poveste de dragoste, cu momente de extaz sau cu răceli și reproșuri, dar dusă până la capăt.

            Scrisorile eroinei ne ajută să ne facem o părere despre tumultul sentimentelor celor doi. Ele alternează prin o sumedenie de apelative de o drăgălășenie supremă, precum: iubitul meu ideal (pag. 108), mult iubitul meu Titi (pag 113) , dragul meu copil (pag 112), scumpul meu Emin (pag. 130), Bebe (pag 132), Mițule (pag. 125), cu apelative distante, ca: Domnule Eminescu (pag.110, 116, 130 ș.a), sau Eminescule (pag. 119),.

            Dorul cel mai sfâșietor de la sfârșitul unei scrisori de la pag. 120 nu te poate lăsa indiferent: Mi-e urât și ziua și noaptea, într-una!, ca mai apoi să simți o dezamăgire amară la respingerea ei delicată a uneia dintre cererile în căsătorie:

Eh, dragul meu copil, cum am fost și cu toată diferența care era între el și mine, mi-am dat seama de-atâtea ori că îi eram o povară (o femeie săracă este întotdeauna povara unui bărbat); tu vrei, deci, ca eu să devin din nou povara unui om și încă a unui om pe care-l iubesc? (scrisoarea din 27 sept. 1878, pag.112 și 205).

            Tristețea și zădărnicia ce răzbat din versurile lui Eminescu de la pag. 114 nu pot să lase indiferent pe niciun cititor, la fel ca întreaga lor poveste de dragoste:

            Alei, Veronică dragă

            Uite frunza cea pribeagă

            E ca viața noastră-ntreagă.

            Alei, dulce Veronică

            Despărțirea rău ne strică

            Viața trece, frunza pică. (Apud, Augustin Z. N. Pop, 1988)

La o privire mai atentă, putem remarca pe tot parcursul cărții de față cum transpare formația de profesor de studii realiste a autorului: rigurozitatea informațiilor motivate și completate în subsolul paginilor, bogăția materialului bibliografic la care a apelat, inserarea din loc în loc a unor tabele în care datele sunt strict ordonate, reluarea unor idei sub alte aspecte.

Stilul este limpede, accesibil, fără încărcături stilistice obositoare, respectând pe de-a-ntregul clauza autenticității.

Din punctul meu de vedere, putem să numim această lucrare ca un important act de cultură și ca o formă de înalt patriotism, izvorât dintr-o adâncă iubire a locului cu oamenii lui, care l-au consacrat ca om și intelectual de marcă și din pasiune față de cultura românească, ca motivație superioară a neobositului cercetător și autor, Gheorghe Pleș.