„Ocheanul întors” de Radu Petrescu

* Uneori, printre frazele vreunei proze se strecoară (din slăbiciunea autorului, oare?), câte-un vers, câte-o poezie întreagă care, rupându-se de conţinut, pot deveni texte independente, aşa cum am întâlnit la pag. 5 a acestei ediţii („Cartea românească” – 1977): … „ţi-ai vârât un deget în eternitate”.
* Obsesia autorului este cerul, ce străjuieşte mâna care scrie, uneori sidefiu, alteori violet, roz şi verde, sau luminos pur şi simplu, cer care face ca „volumele să se retragă îndărăt ca melcii” (pag. 16)
* Spectacolul ceresc la R.P. pare luat din Petru Creţia, care spunea că dacă n-ai ce face, priveşte măcar cum trec norii şi tot ai realizat ceva în viaţă.
* „Totdeauna spaţiul dintre obiecte m-a îmbătat, mi s-a părut cea mai vie parte a obiectelor însele” (pag. 22). Ca să spui aşa ceva trebuie să ai multă trăire şi observaţie.
* Radu Petrescu este un spirit deosebit de cultivat, ar scrie dacă-ar putea în trei limbi deodată – română, franceză şi italiană. El este, cum singur mărturiseşte, „cel adaptat unei ordini proprii”.
* Curios lucru, de două ori autorul, însuşindu-şi graiul locuitorilor din Petriş, unde a funcţionat ca dascăl de limba română, spune „poştariul”. Abia la pag. 39 spune „Poştaşul e vorbăreţ”.
* „Accentul englezesc al moldovenilor din Dorna” (pag. 41). Oare ce a vrut să spună?
* Iată o întrezărire a primăverii: „Aerul însă evoluează spre primăvară, se subţiază, se încălzeşte, se mişcă uşor, pământul capătă culorile caracteristice, în fine, e ceva nespus de mângâietor în spaţiu şi a început să fie şi-n mine care, nu ştiu cum, urc trepte spre o libertate mai mare” (pag. 57)
* „Ochii femeilor te privesc când nu se ştiu observate” (p. 66)
* O observaţie demnă de un om de ştiinţă, de un fizician, de Einstein: „Lucrurile, oamenii, împrejurările, printr-o mică deplasare a noastră faţă de ele în spaţiu ori timp, se răstoarnă, se amestecă, intră în compoziţii deosebite, atât de deosebite încât de fiecare dată puternică rămâne senzaţia de inedit, de miracol”. (pag. 85)
* „Viaţa e viaţă numai fiindcă e urmată de moarte”.
* „N-am să mă satur niciodată să înregistrez mişcările aerului şi ale oamenilor, să mă încânt de felul în care decurg unele din altele, se desfac şi se refac în alte chipuri şi-nţelesuri”. Dacă în loc de „oamenilor” ai citi „stelelor” ai putea crede că autorul tocmai descoperă legea relativităţii.
* La pag. 118, Radu Petrescu face o afirmaţie, pentru mine, surprinzătoare: „Bătrânul Karamazov este, fără îndoială, uman şi simpatic în comparaţie cu odioşii lui băieţi”. Aliosa odios? Ivan odios?
*De la pag. 146 la 153 o disertaţie întreagă despre „Iliada” lui Homer, o lectură plăcută şi indispensabilă autorului, asupra căreia revin de mai multe ori. Cine mai citeşte astăzi cu atâta atenţie şi nedisimulată ardoare aceste antice pagini?
* Văzând cu câtă râvnă lucrează zi de zi Radu Petrescu şi regretă până la cea mai umilitoare căinţă pierderea şi a unei singure clipe, din marele său bagaj de timp, m-am gândit că oare nu s-ar putea susţine şi contrariul, adică nu cumva este aceea care ne sustrage de la ascultarea susţinută şi intensă a pulsaţiilor naturii, cosmosului, împiedicându-ne să sesizăm ritmurile ancestrale?