Ziua în care prietenii trec în eternitate

Era o vreme în care credeam că prietenii mei sunt eterni. Mai mult sau mai puţin optimişti, extrovertiţi sau introvertiţi, mai mult sau mai puţin săraci din punct de vedere material, dar bogaţi sufleteşte, erau/eram cu toţii plini de viaţă, de proiecte, de speranţe... Eternitatea se afla în imaginarul imediat, ca o promisiune uşor de împlinit, accesibilă prin rodul braţelor şi minţii tale... Apoi, la un moment dat, vine o zi când, prin gestul unui dintre noi, eternitatea se mutat dincolo de Styx, luând un chip misterios. E un teritoriu din care nu mai poţi face cu mâna. Nu poţi decât, cel mult, să revii în mintea celor care te-au cunoscut, în visele lor, uitate uneori până dimineaţa, în reflecţia ţesută pe firul existenţei... Aşa s-a întâmplat şi cu Ion Moise.
L-am cunoscut pe la sfârşitul studenţiei, venit el la Şieu-Sfântu (cu veşnicul lui prieten Titus Zăgreanu, mi se pare) să facă un reportaj cu ocazia festivităţilor de împlinire a 800 de ani de atestare documentară a satului meu natal. Mai apoi ne-am întâlnit pe la cenacluri, lansări de carte, simpozioane, mergeam împreună la Filiala din Cluj-Napoca a USR, dar, mai mult, la bine şi la greu, în redacţia ziarului „Ecoul” (după Revoluţie – „Răsunetul ) şi la „Mişcarea literară”, unde a fost redactor-şef adjunct. Şi, peste toate, în provincia noastră literară, în condiţia noastră de scriitori, vorbindu-ne mereu despre proiectele sale literare.
Era un intelectual de o solidă formaţie filologică. Omul şi scriitorul erau, cum să zic?, indestructibili. Folosesc acest calificativ deoarece cred că i se potriveşte bine lui Ion Moise, inclusiv ca… rezonanţă. Erau legaţi, unitari. În presă şi în proză era bătăios, persuasiv, polemic, îşi urma ideile până la capăt. În proză aborda teme legate de viaţă reală, cum se zice. La romanul „Ochiul dragonului” a lucrat zeci de ani. Tenacitatea era expresia unui crez literar profund, a dragostei pentru profesie, pentru scris. Scrisul lui publicistic se poate constitui oricând într-o oglindă a vieţii din judeţ, o cronică a acesteia, mărturie a unui om al cetăţii implicat în istoria acesteia.
În scrisul beletristic, a avut ambiţia să se afirme exclusiv ca romancier. Colaborator la majoritatea revistelor literare din ţară, a debutat editorial cu romanul Orologiul, Ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1982. Au urmat romanele: Numai cu tine, omule, 1990, Ploaia nopţii de iunie, 1999, Ochiul Dragonului, 2005. A mai publicat un Dicţionar al viselor, 2001, reeditat bilingv (română-engleză), 2003; un volum de eseuri – Axiome posibile, 2006, şi volumul Martiri sub Steaua lui David, 2006, în colaborare cu Titus Zăgrean. A fost membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi al Uniunii Scriitorilor din România. „Cu mijloace ale realismului tradiţional (naraţiunea la persoana a treia, secondată de analiză), Orologiul prezintă câteva destine în mişcarea şi devenirea lor pe fundalul anilor '60, în acea epocă inconfundabilă, pragmatică, atât de generoasă în semnificaţii pentru actualitate. Realismul, aici tern, aici crud, e punctat cu note romantice în analiză (uneori ironice) şi cu savoarea înscrierii limbajului regional al eroilor.” spunea criticul Anton Cosma în „Romanul românesc contemporan”, vol. I, 1988, referitor la primul său roman.
„Totuşi, referitor la vârstă – spunea scriitorul într-un interviu din „Mişcarea literară” - în tinereţe, am scris un eseu – Tragismul artistului de geniu – în care dezvoltam ideea conform căreia un creator de artă se duce în neant când şi-a îndeplinit în mare măsură rolul pe pământ.” Mai spunea acolo scriitorul bistriţean că scrisul este jertfă. Ion Moise a jertfit multe pentru scris. Poate că, în mare măsură, şi-a îndeplinit rolul pe pământ. Îi stau mărturie cărţile. În ultimii ani, mi-a mărturisit, citea în fiecare zi câteva pagini din Biblie. Cred că, în ciuda unor lovituri venite din partea sorţii, s-a împăcat cu aceasta şi a privit existenţa destul de senin. Redactorii revistei „Mişcarea literară”, colaboratorii şi cititorii acesteia sunt convinşi că, prin dispariţia lui Ion Moise, un nume de referinţă în scrisul bistriţean şi naţional, lumea literară suferă o dureroasă şi ireparabilă pierdere. Dumnezeu să-l odihnească în pace!