Părintele protopop Ioan Dâmbu – un destin sacedotal în slujba Bisericii și a oamenilor și nu mai puțin un tezaur divino-uman viu al Țării Năsăudului

„Fost-a om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan.” Ioan 1, 6

Există oameni a căror biografie poate fi consemnată prin date, funcții și ani. Și există oameni a căror biografie începe dar nu se sfârșește acolo ci depășește aceste repere și devine, pentru cei care i-au cunoscut, o parte din propria lor memorie și conștiință. Părintele protopop emerit Ioan Dâmbu aparține acestei din urmă categorii.
La împlinirea vârstei de 75 de ani și 51 ani de preoție fiind născut la 24 august 1951 și hirotonit preot pe 29 august 1975, suntem la un prag biografic care ne invită nu atât la un bilanț, cât la exprimarea unui sentiment firesc de recunoștință dar și la un exercițiu de admirație și reflecție asupra personalității sale model. Cei 51 ani de preoție dintre care 36 de slujire ca protopop al Protopopiatului Năsăud reprezintă prin durata lor, o performanță pastorală remarcabilă. Dar adevărata măsură a unei asemenea slujiri nu stă în numărul anilor ci în ceea ce a însemnat pentru credincioșii și preoții din comunitățileȚării Năsăudului.
Aceasta pentru că o viață sacerdotală nu se măsoară numai în durata slujirii, ci în impactul slujirii în sufletele oamenilor, în comunități întărite în credință, în suflete mângâiate la vreme de încercare, în preoți călăuziți și sprijiniți, în situații dificile depășite cu discernământ și în binele care continuă să existe după ce anii au trecut.
De aceea, despre părintele Ioan Dâmbu se poate vorbi, înainte de toate, printr-un singur cuvânt: slujire.
El a făcut din vocație o formă de existență, un mod de a trăi și din autoritate o responsabilitate. Regăsim în persoana dânsului un om înzestrat cu multiple calități și cu cele mai alese trăsături sufletești, ale oamenilor din arealului ținutului năsăudean: inteligență, frumusețe, ospitalitate, dreptate și demnitate, afinitate naturală pentru cele sfinte.Toate aceste daruri native le-a cultivat și dezvoltat prin anii studiu temeinic la Cluj și la Sibiu și apoi le-a îmbogățit și actualizat permanent prin studiu personal și le-a pus în lucrare urcând pe treptele slujirii. Scriu aceste cuvinte nu pentru a construi un portret encomiastic și cu atât mai puțin pentru a ridica o statuie din cuvinte, ci pentru a așeza, cu recunoștință, câteva mărturii despre un mare sacerdot cu care am avut privilegiul de a mă intersecta și a-l cunoaște în împrejurări dintre cele mai diverse de la vârsta de 9 ani și până în clipa de față.
De aceea, cred că expresia „tezaur divino-uman viu” nu este deloc deplasată. Dimpotrivă, ea exprimă cu destulă precizie o realitate. Părintele Ioan Dâmbu este depozitarul unei istorii a Bisericii din Țara Năsăudului și nu numai, o istorie pe care nu a studiat-o doar din documente, ci a trăit-o. A cunoscut transformările Bisericii și ale societății românești din ultimele decenii nu numai prin lectură și reflecție, ci prin propria experiență de preot, protopop, om al Bisericii și martor activ al unei epoci.
Face parte din generația de preoți care, într-o interpretare simbolică a istoriei lor, pot fi asemănați cu Moise, chemați să treacă poporul lui Dumnezeu dintr-o formă de robie spre libertate, printr-un timp al schimbărilor și prefacerilor profunde, al ispitelor și al provocărilor de tot felul. Nu a fost o traversare simplă deoarece s-au succedat valuri peste valuri, schimbări sociale și culturale, reașezări instituționale, tentații ale secularizării și situații pastorale pentru care nu există întotdeauna răspunsuri de manual. Și totuși, prin înțelepciune, răbdare, discernământ și fidelitate față de Biserică, această generație a reușit să treacă printr-o perioadă de tranziție fără să piardă reperele esențiale ale credinței.
Părintele protopop Ioan Dâmbu a fost unul dintre cei care au contribuit direct la această trecere cu echilibru, continuitate și spirit de responsabilitate, fără pierderi însemnate.
Părintele Dâmbu citește precum respiră, cercetează, urmărește evoluțiile teologice, bisericești, culturale și chiar politico-sociale, pentru a înțelege lumea în care Biserica este chemată să-și împlinească misiunea.
Este prin vocație și prin formare un teolog iscusit, om de mare cultură, cunoscător al limbilor clasice și orator de mare forță de pătrundere în sufletele credincioșilor. La el cuvântul nu se manifestă ca un simplu ornament oratoric ci este un instrument pastoral ce emană un cuvânt viu și lucrător care mișcă și pune în lucrare inimi. Cuvântul său e bine articulat, atent pregătit, ideile bine așezate și expresiile bine cântărite. El e orator (și rugător) nu un simplu retor și de multe ori ceea ce nu putea exprima nici un cuvânt, exprima, deloc teatral, o lacrimă, poate de dor, cel mai adesea de jale sau când și când de bucurie. Are acest dar rar fie într-o conversație sau în discursul său omiletic de a face accesibilă erudiția fără să diminueze profunzimea narațiunii. Trăim într-o epocă în care cultura este confundată cu acumularea de informații. Dânsul aparține unei generații care a înțeles cultura ca formă de disciplină interioară, de rafinare a gândirii și de responsabilitate față de cuvânt. Cuvântul nu doar ca exercițiu de dicție, de memorie sau de erudiție ci ca împărtășire sau cuminecare din Cuvântul Vieții. Dar ceea ce impresionează nu este bogăția de cunoștințe, ci felul în care în persoana sa, cultura și erudiția nu devine niciodată un motiv de superioritate și aroganță ci instrument pastoral și mijloc sau vehicul de mărturisire. De aceea, predica sa este în sens profund, o formă de „cuminecare”, o împărtășire din adevărul și frumusețea cuvântului lui Dumnezeu.
Îmi sunt încă vii în memorie hramurile Mănăstirii Salva, de Izvorul Tămăduirii, în vinerea din Săptămâna Luminată, de la întemeiere și până în prezent, începând cu acel 14 mai 1994, când însoțindu-l pe vrednicul de pomenire, mitropolitul Bartolomeu au descălecat pe un câmp verde, unde după ani și ani s-a clădit o frumoasă mănăstire, în satul meu natal. Încă din acei ani pe care îi numesc ai „copilăriei mele teologice”, când rostea Stihurile Învierii în frumusețea limbii vechilor cazanii, mi-a intrat și mi-a rămas la suflet. Aveam sentimentul că textul liturgic pe care îl rostea trecea dincolo de simpla rostire și ajungea la inimile celor care ascultau ca trăire proprie. Și poate tocmai această măsură a făcut ca discursul său liturgic și omiletic să rămână memorabil prin eleganță, ordine și măsură.
În portretul său există și o serie de trăsături care, aparent sunt secundare dar în realitate revelatoare. Părintele Dâmbu a avut și are întotdeauna o eleganță deosebită în ținută și vestimentație, adaptată evenimentului, locului și împrejurării. Nu este preocuparea pentru aparență, ci o formă de respect față de interlocutor, față de comunitate, față de eveniment și, nu în ultimul rând, față de propria demnitate sacerdotală.
Aceeași rigoare se regăsește și în caligrafia sa impecabilă. Scrisul său inconfundabil emană ordine, claritate și personalitate. Într-un anumit sens, este o extensie grafică a caracterului: disciplinat, limpede și recognoscibil. Într-o epocă în care totul se digitalizează, asemenea detalii chiar capată valoare de document cultural. La el, detaliul nu era niciodată neglijat.
Această însușire se vedea cu deosebire în modul în care pregătea evenimentele bisericești. Am fost martor, de atâtea ori, cu câtă minuțiozitate, disciplină și știință organizatorică pregătea un hram, o sfințire, o prezență arhierească sau orice alt eveniment important din viața unei comunități. Nu întârzia niciodată, dimpotrivă, ajungea primul și verifica totul: locul, oamenii, ordinea, desfășurarea și fiecare detaliu. Se asigura că toți și toate sunt la locul lor.
Aceasta nu este simplă meticulozitate administrativă. Este convingerea că lucrurile care se fac pentru Dumnezeu, în Biserică, trebuie făcute cu bună rânduială, cu responsabilitate, evlavie și respect pentru cei cărora le sunt destinate.
Arta dialogului e o alta din calitățile care îl fac atât de agreabil. Părintele Dâmbu este un partener de conversație și un interlocutor în preajma căruia merită să zăbovești, pentru că timpul petrecut în dialog cu el nu este niciodată pierdut.
Cu dânsul se poate vorbi despre teologie, literatură, istorie, limba română, jocuri de cuvinte, limbi clasice, oameni, tradiții, vinuri sau întâmplări ale vieții cu aceeași naturalețe. Are o cultură suficient de vastă pentru a susține conversația în registre diferite și suficientă inteligență pentru a nu transforma dialogul într-o demonstrație de erudiție sau într-un monolog monoton.
Știe să vorbească, dar și să asculte; să argumenteze, dar și să nuanțeze; să fie serios sau să devină solemn dar și să tacă în lucrurile care se cer tăcute în public și spuse doar personal, sau spuse doar lui Dumnezeu în rugăciune.
Iar talentul său de povestitor adaugă conversației acea dimensiune umană prin care cultura încetează să fie doar livrescă, inertă ci vie, adesea însoțită de un umor fin, care dă gust conversației.
Pentru ca un om să poată conduce atât de mult timp o structură bisericească este nevoie de mai mult decât competență. Prin natura lui el e un lider incontestabil care s-a impus prin atitudine, cuvânt, competență și autoritate personală dar și discernământ în a o folosi corect fără abuzuri și capacitatea de a inspira încredere. Prestanța sa nu trebuie afirmată, e arhicunoscută. Cuvântul său are întotdeauna, valoare de semnătură pe un contract, atunci când formulează o concluzie, oamenii știu că în spatele ei se află bună credință, experiență, reflecție, discernământ și asumare.
Autoritatea sa nu s-a întemeiat pe zgomot, ci pe îndeplinirea cu eficiență a îndatoririlor în criterii de performanță, bazată pe o bine clădită și solidă experiență. Știe să mustre cu înțelepciune și tact, spre îndreptare, atunci când situația o cere. Știe și să mângâie atunci când durerea are nevoie de o transfuzie urgentă de speranță, să îndrume și să încurajeze atunci când un preot, o familie sau un credincios își pierde sensul vieții. A corecta fără a umili și a încuraja fără a flata sunt două dintre formele cele mai dificile ale inteligenței pastorale. Părintele Dâmbu le-a practicat cu o naturalețe pe care numai experiența îndelungată o poate oferi.
Cei 36 de ani de protopopiat trebuie înțeleși și în contextul epocii. Întinderea geografică și administrativă a Protopopiatului Năsăud din acea vreme, numărul și dispersia comunităților, precum și complexitatea relațiilor pastorale făceau ca responsabilitatea protopopului să depășească cu mult fișa postului sau cadrul unei simple funcții administrative.
Într-un sens analogic, cu respectul cuvenit termenului din tradiția eclesială, părintele Ioan Dâmbu a fost un „horepiscop” al Țării Năsăudului — nu ca titulatură canonică, cu dreptul a hirotoni ci ca expresie a rolului său de reper pastoral și pion principal al unității centrale eclesiastice într-un un teritoriu vast, comparabil ca dimensiuni al unei episcopii actuale, nou înființate. A cunoscut nu numai structurile, ci și oamenii care le dădeau viață. A străbătut acest spațiu nu doar administrativ, ci întâi de toate pastoral, într-o permanentă mișcare spre și dinspre biserici, parohii și mănăstiri, fără a se menaja în fața efortului misionar apostolic de a străbate orașe și sate pentru a fi mereu în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor.
A cunoscut preoții, familiile lor, parohiile, cu toate problemele și bucuriile lor. A fost prezent în momente de sărbătoare și în momente de încercare. De aceea, pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, protopopul Ioan Dâmbu nu a fost doar conducătorul unei instituții, ci un părinte sufletesc și un reper al unei întregi epoci bisericești năsăudene.
Un capitol aparte îl reprezintă relația sa cu ierarhii și episcopii vicari ai unității administrative clujene: Arhiepiscopul Teofil, cel care l-a hirotonit preot și l-a numit protopop, arhiepiscopul Iustinian, Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu, episcopii vicari Irineu, Vasile, Arhiepiscopul și Mitropolitul Andrei, episcopii vicari Benedict și Samuel.
Cu toți a construit și menținut relații bazate pe respect, loialitate, competență, demnitate și discreție, nicidecum supunere oarbă sub pretextul ascultării. De aceea a și fost apreciat fiind socotit ca un sfetnic înțelept și cu coloană vertebrală și promovat în repetate rânduri în organismele superioare bisericești, validat și revalidad permanent până la pensionare.
Această poziție nu s-a datorat numai vechimii în slujire, ci unei competențe recunoscute, unei bune cunoașteri a realităților pastorale și administrative și capacității de a formula soluții fără pripeală ci cu echilibru și înțelepciune.
A știut să reprezinte interesele Bisericii locale fără să le desprindă de ansamblul Bisericii. A știut să traducă pe înțeles circularele și comandamentele chiriarhilor în teritoriu dar și să apere interesele și demnitatea preoților de la firul ierbii la centrul eparhial și față de terți. O perioadă bună protopopii erau aleși prin vot democratic de către corpusul eclesiatic al preoților din protopopiat ca de un conclav. Nu știu dacă era bine sau rău, dar cred că ținea lucrurile în echilibru și menținea conștiința că protoierul e și reprezentantul preoților nu doar expresia unidirecțională a chiriarhului. (Astăzi știm așa, chiriarhul răspunde prin urmare el hotărăște cum e mai bine). A știut să vorbească atunci când era nevoie de un punct de vedere, dar și dezaprobe categoric cu argumente și să asculte sau să tacă înțelept atunci când discernământul cerea discreție.
Poate că există și o cheie simbolică prin care întreaga sa biografie poate fi citită.
Cunoscător al limbilor clasice, părintele Dâmbu și-a putut construi, aproape fără să vrea, întreaga existență în jurul trei verbe: a fi, a face, a iubi. A știut să fie și să facă dar mai presus de toate a știut să iubească. L-am auzit de multe ori conjungând în latină acest verb fundamental: a iubi:
amo/amare/amavi/ amatum etc.; și în greacă, ἀγάπη – agápe și am înțeles că în întreaga sa viață l-a „conjugat” la toate timpurile și modurile în toate etapele vieții sale.
A iubit și iubește oamenii din Țara Năsăudului, preoții și familiile lor, cultura și cuvântul, locurile și comunitățile în care Dumnezeu l-a chemat să slujească. Și, mai presus de toate, a iubit și iubește Biserica, pe care a zidit-o neîncetat prin cuvânt și faptă. Iubirea pentru Biserică nu a rămas un sentiment abstract. S-a concretizat în responsabilitate, prezență, lucrare, răbdare, fidelitate, dăruire și slujire.
Poate că adevărata dimensiune a unui om nu se vede cel mai limpede atunci când vorbește de la amvon, ci atunci când viața îl pune încercare în fața propriei vulnerabilități. Atunci devine o predică vie, nimic zicând.
Era 10 iunie 2017. Eram împreună în sobor la parohia Romuli, participam la o Sfântă Liturghie arhierească, urmată de binecuvântarea casei parohiale, cu tot tipicul și ceremonialul festiv al unei asemenea zile. După-amiază avea să vină vestea neașteptată și dureroasă: soția părintelui protopop Dâmbu, Floarea, mamă și preoteasă a frumoasei comunități din Zagra, trecuse pragul veșniciei. Practic în acea dimineață s-au despărțit pentru totdeauna până la înviere. L-am văzut atunci rănit, profund îndurerat, dar nu îngenuncheat și nu răpus de deznădejde.
Imaginea aceasta mi-a rămas în memorie. Cel care mângâiase atâtea familii la plecarea celor dragi ajunsese, pentru o vreme, în situația de a avea el însuși nevoie de mângâiere. Și mângâierea nu a întârziat.
Mulțimi de preoți și credincioși, oameni de vază și oameni simpli, de la „vlădică la opincă”, au purces spre casa sa din Zagra. Au venit oameni cărora le fusese aproape în ceasuri grele și care, de această dată, au simțit că trebuie să fie ei aproape de el.
Curtea casei s-a umplut la priveghi, iar biserica a devenit neîncăpătoare în ziua înmormântării.
Acolo s-a văzut, poate mai convingător decât în orice altă împrejurare, adevărata măsură a unei vieți pastorale: cel care a fost sprijin pentru alții nu a rămas singur în propria încercare. Prin iubirea pe care o dăruise de-a lungul anilor, își construise, fără să urmărească acest lucru, o comunitate de oameni care i-au oferit cu dobândă: suport sufletesc, afectiv și efectiv la moment grea încercare.
În portretul părintelui protopop Dâmbu există capacitatea de a uni cultura cu firescul. Poate vorbi despre un text latin sau despre o expresie sau nuanță teologică ori despre un vin bun, cu veritabile si pertinente competențe oenologice cu aceeași plăcere a cunoașterii și cu aceeași atenție pentru detaliu. Această pluralitate de preocupări nu îl fragmentează, ci îl definește.
La 75 de ani, părintele protopop emerit Ioan Dâmbu nu are nevoie de superlative și nici de exprimări grandilocvente. Nu el, cât noi avem nevoie să privim la modelul său de slujire și de a nu-l uita, spre a ne face vrednici de prestigioasa moștenire, a unei asemenea biografii suficient de convingătoare, care chiar dacă a fost nu încetează să fie și sa rămână de-a pururi, eternizându-și numele în cei 51 de ani de preoție, 36 de ani de protopop al Protopopiatului Ortodox Român Năsăud.
O viață întreagă dăruită cu fidelitate Bisericii cu dragoste față de Dumnezeu și de oameni.Toate acestea nu alcătuiesc un personaj construit din epitete, ci o personalitate clădită în timp, prin muncă, cultură, responsabilitate și slujire. De aceea, imaginea unei pietre prețioase în cununa de valori a Țării Năsăudului mi se pare potrivită. Nu pentru că ar presupune idealizare, ci pentru că recunoaște valoarea unei prezențe care a devenit parte din istoria vie a acestui ținut și a Bisericii sale.
Iar pentru mine, aceste rânduri smerite și nedepline dar sincere sunt un modest prinos de recunoștință personală, din partea mea și a familiei mele, dar și din partea credincioșilor din Coșbuc, pentru maniera exemplară, echilibrată și ziditoare în care părintele protopop Ioan Dâmbu ne-a tratat și știut să ne fie aproape în atâtea împrejurări.
Iar aceasta este una dintre formele cele mai autentice ale moștenirii unui om: să fi făcut bine, discret, oamenilor, în acele momente ale vieții lor când aveau cea mai mare nevoie.
De la înălțimea acestei vârste, părintele protopop emerit Ioan Dâmbu poate privi în urmă la o vocație împlinită, în Hristos și în Biserică, dusă cu destoinicie o întreagă epocă în care a fost martor, participant și, în multe privințe, creator și subiect al unei istorii bisericești.
Viața preacucerniciei sale rămâne o paradigmă pentru cea mai frumoasă conjugare a vieții și activitații preotului în Biserică, în familie și în societate: a iubi și a fi iubit. Nu e puțin lucru a rămâne în memoria și în conștiința colectivă a comunității și a oamenilor prin iubirea transformată în slujire.
La această vârstă sărbătoritul are privilegiul să-și privească întreaga lucrare cu memoria unei jumătăți de secol de preoție și cu bucuria de a vedea că ceea ce a zidit prin cuvânt și faptă continuă să existe și să dăinuie nu doar în ziduri ci mai ales în zidiri, în oameni ca biserici vii.
Aceasta este, poate, cea mai frumoasă formă de posteritate pentru un sacerdot: să nu rămână doar în arhivele unei instituții, ci în memoria vie și în conștiința oamenilor cărora le-a fost aproape.
Întru mulți ani sănătoși, preacucernice părinte protopop Ioan Dambu, cu zile senine, pline de tihnă și de bucurie!