PORTRET ÎN OGLINDĂ

Încep să scriu despre cartea lui Menuţ Maximinian, „Vremea sintagmelor”, Editura Karuna, Bistriţa, 2010, pornind de la un citat din „Viaţă şi cărţi”, a lui Nicolae Manolescu: „În adolescenţă, titlul este, când este, o erecţie. Iată, mi-am spus, ce ar trebui să descopăr evocându-mi lecturile de odinioară: această erecţie uitată odată cu profesionalizarea, această inocenţă de care nu mai sunt capabil de când citesc cărţile ca să scriu despre ele. Între cititor şi critic legătura este superficială: amândoi citesc. Nu e adevărată nici măcar supoziţia că trebuie să-ţi placă să citeşti ca să fii critic. Trebuie să-ţi placă să scrii despre cărţi, nu să le citeşti. Sunt plăceri complet diferite.”

Menuţ Maximinian trăieşte, „la cald”, plăcerea scrisului despre cărţi şi nu-i dă acesteia timp să devină memorie.

Întrebarea este „cât se pierde din plăcerea lecturii, în momentul în care se descoperă plăcerea scrisului despre cărţile pe care le citim?” Un răspuns ar fi acela că hedonismul lecturii întrece cu mult alte abordări ale unei cărţi, cum ar fi interpretarea, inventarierea, ierarhizarea, canonizarea. Faptul că oglinda cărţii ne arată chipul pe care ni-l dorim este un argument al supremaţiei egoismului lecturii, al recunoaşterii, deschis, că citim mai întâi pentru noi înşine, pentru mulţumirea de sine, şi apoi pentru alţii, ca intermediari între scriitor, pe de o parte, şi ceilalţi cititori, care aşteaptă să le vină rândul. Un alt posibil răspuns ar aduce în discuţie şi aspectul potrivit căruia, scriind despre o carte, comunicăm aprecieri proprii, influenţând într-o mai mare sau mai mică măsură un sistem general de valori. Şi nu în ultimul rând, distanţa pe care o luăm faţă de carte, atunci când scriem despre ea, impune o anume răceală, o severitate blândă, un cod de bună purtare, o etichetă, care nu dă drept la nechibzuială sau la ne – judecată, la gest neprotocolar, dintr-un simplu respect faţă de pagina scrisă, la ceas de nesomn.

„Vremea sintagmelor” anunţă, încă din titlu, o altă...cădere în lume a cărţii. Dacă am fi descendenţi din vechii formalişti, am înlocui „sintagma” cu „unitate discursivă”, dacă am anunţa triumful semioticii, am opta pentru „secvenţă”, în locul „sintagmei”. Dar alegerea de către autor a formulei de titlu este blindată, de ne-atacat. Detaliul ia locul întregului. Sintagme pot fi, en detail, textele publicistice (alcătuite din sintagme) ale lui Menuţ Maximinian sau, en- gros, chiar cărţile ce compun o literatură, tezaur naţional. Literatura, ca artă a cuvântului, presupune un număr relativ de cercuri concentrice, care se înghit unul pe celălalt, care se conţin unul pe altul, cu trimitere la o lege a existenţei, a supravieţuirii, care avertizează că peştele mare îl înghite pe cel mic, într-o înfometată dorinţă de-a trăi. Democratizarea, liberalizarea pieţei de carte încearcă să salveze titlu după titlu, carte de carte, oferind câte un loc pe raft. Şi cea mai nevinovată sau îndrăzneaţă tentativă de-a urechia şi trimite la colţ o carte, metaforic, continuă cu un lanţ de intervenţii, pe faţă şi pe dos, din sfere diferite de influenţă, ca-n Caragiale, ca rebutul să fie lăsat în pace, re-aşezat acolo unde a fost de la bun început.

Întreb ca Moise în pustiu: mai poate cineva astăzi să facă ordine în odaia nesfârşită a literaturii? Când ajungi acasă, de la o lansare, de la un festival, de la o întâlnire literară, cu un geamantan de cărţi primite cadou, cu dorinţa, exprimată sau nu, „poate scrieţi despre ele”? Nu contează cine, nu contează unde. „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” şi-a schimbat un pic profilul, în condiţiile în care există aşa numiţi critici care scriu pe parale primite nu de la revistele ce găzduiesc recenziile, ci chiar de la beneficiarii direcţi, autorii, în febra adunatului, de toamnă, de interpretări pentru dosarul de Uniune, pentru un CV bogat, pentru imagine, pentru colegi, pentru competiţie.

Menuţ Maximinian este o excepţie. El scrie despre cărţi cu pasiune; nimic din ce primeşte nu lasă neconsemnat, echidistant, echitabil. Scrie despre cărţi cu drag, cu bucurie, parcă făcând abstracţie de scriitori. Cu un talent înnăscut de-a fi „biograful cărţilor”. Prin demersurile lui cărturăreşti, umple un gol din presa bistriţeană, lăsat odată cu încetarea apariţiei revistei „Minerva”. Menuţ Maximinian este un punct de sprijin în cultura literară a Bistriţei. Cu un simţ al datoriei care îl urmăreşte în orice clipă, el poate fi votat persoană de încredere a fiecărui scriitor care doreşte să-şi încredinţeze cartea unui bun observator al fenomenului literar, din preajmă sau din depărtare. Este conectat la revistele vremii, trimite veşti despre carte, este ca o antenă trează care înregistreză şi transmite. La pesimismul posibil al scriitorului, apare, în compensaţie, obtimismul molipsitor al lui Menuţ Maximinian. El însuşi scriitor, nu dă voie deznădejdii să se instaleze, o cenzurează cu blândeţe, cu entuziasm, cu gratitudine. Câtă vreme unii redactori strâmbă din nas la o recenzie, aşteaptă să fie rugaţi, sau sortează cărţile pe grupuri de interese, sau pleacă urechea doar la articole de scandal, uşor vandabile, Menuţ Maximinian face o sfântă dreptate în albul paginii de ziar, de carte.

Cum aş putea să scriu rău despre Menuţ Maximinian, când el scrie atât de frumos despre mine? Şi în situaţia mea sunt alţi zeci de scriitori, cu cărţile ultimilor ani. Dacă fiecare dintre cei cuprinşi în „Vremea sintagmelor” i-ar întoarce gestul lui Menuţ Maximinian şi ar scrie despre cartea lui, intrând de bună voie în acest cerc vicios, ar trebui să recunoaştem că ne convine ce consemnează Menuţ Maximinian, că ne cad bine judecăţile lui, rostite ca la o elegantă recepţie dată în cinstea cărţilor.

Dacă ar putea vorbi, cărţile i-ar mulţumi, înaintea scriitorilor, care de multe ori sunt taciturni, mofturoşi, greu de mulţumit şi se numesc, în ordine alfabetică: I. Andraşoni, I. Arcălean, Paraschiva şi Gavril Avram, Gr. Avram, Lazăr Avram, N. Băciuţ, A. Borgovan, V. Brănescu, Dan Brudaşcu, M. G. Buta, C. Catalano, R. Cenan, V. Ciherean, E. M. Cîmpan, Dorel Cosma, C. Cotuţiu, Icu Crăciun, D. Cuc, M. Cuc, S. Deac, Z. Diaconescu, D. Dorian, V. Falub, Silviu Guga, D. Lăcătuş, Al. Lărgeanu, Cl. Lorinţiu, Ionela Luca, V. Marica, Elvira Maxim, G, Măluţan, Al. C. Miloş, I. Mititean, Gh. Mizgan, Gavril Moişa, Ion Moise, A. Moldovan, G. Moldovan, B. Moloman, D. Munteanu, N. Munteanu, Jeniţa Naidin, V. Fătu Nalaţiu. O. Nuşfelean, Maria Olteanu, Viorel Oprea, D. Orza, V. Oşorheian, T. Petcu, I. Pintea, A. Podaru, O. Pojar, Aurel Pop, M. Pop, D. Popiţan, Elis Râpeanu, Dora Alina Romanescu, T. P. Săsărman, Virgil Şerbu Cisteianu, V. Ştir, Cristian Şvecz, M. Toxin, Marin Traşcă, M. Tutilă, Al. Florin Ţene, M. L. Valea, Călin şi Doina Vamoş, I. R. Văcărescu, Şt. Veşcari, Gr. Vieru, N. Vrăşmaş, Titus Wachsman- Hogiu.

În economia cărţii, cele patru eseuri din deschidere prezintă un element de noutate şi invită la meditaţie. Este vorba despre „Grupări de litere”, „Imaginea scriitorilor în mass-media”, „Lectura captivă şi curăţenia din bibliotecă”, „Portret în oglindă”. Din aceste abordări personale, se desprind idei generoase, care anunţă, în publicistul Menuţ Maximinian, un posibil exeget al stării scrisului contemporan, prin felul cum alege bobul de neghină. Întrebări precum „Ce rol au grupările literare în viaţa scriitorului?”, „Ce importanţă are mass-media în conturarea unei imagini de scriitor?” ne descoperă un analist în formare, care spune: „ Prefer să vorbesc despre oglinda literaturii. În ceea ce mă priveşte, mă consider un personaj real, al unei lumi reale, un om obişnuit, care uneori se sperie de misterele ce le-ar putea provoca oglinda.”

Cu un asemenea autoportret al artistului la tinereţe, înţelegem de ce scrie Menuţ Maximinian despre cărţi. Pentru că el caută, se caută mereu, e Sisif ce-şi duce piatra, crucea, cartea, pe un munte la baza căruia aşteaptă alte şi alte provocări. Dacă va obosi, ne va fi greu fără Menuţ Maximinian în peisajul receptării imediate a cărţilor. Nu ştim, deocamdată, un alt redactor de ziar, mai apropiat de lumea cărţilor şi a scriitorilor, fără ifose, fără pretenţii, fără orgolii şi, în acelaşi timp, onest, drept. El a imprimat ziarului Răsunetul o constantă de literatură, făcând să nu treacă o zi fără o carte în paginile cotidianului. El a aşezat cartea la locul cuvenit. Menuţ Maximinian este un precursor al direcţiei noi din literatura bistriţeană. Este un tenace şi convingător apărător al cărţilor. Având un orizont de lectură, Menuţ Maximinian este în măsură să realizeze, aşa cum timid a început, studii pertinente despre tendinţe actuale în literatură, despre cotidianul cititor, despre asemănări şi deosebiri în lumea inegalabilă a cărţilor, mai mult decât despre ...vremea sintagmelor.

ELENA M. CÎMPAN