Pr. Alin Ciprian Cîndea: O iubire răstignită

Să-ți iei crucea și să-l urmezi pe Isus sunt două atitudini care nu ar trebui niciodată disociate. Ce sens ar avea ca cineva să-și ia crucea, într-o lume în care viața oamenilor este din ce în ce mai dificilă, și să nu-l urmeze pe Isus, „calea, adevărul și viața”? Sau de câtă naivitate ar da dovadă cel care crede că, urmându-l pe Domnul, va putea ignora greutățile zilelor vieții sale! Trăirea unei suferințe fără gândul la înviere și căutarea fericirii fără răni sunt două amăgiri ce trebuie evitate.

Suferința, atunci când este acceptată, nu este neapărat ceva rău. La fel cum nici fericirea nu trebuie să ne facă să ne pierdem capul. Și una și cealaltă fac parte din viața noastră și vor alterna. Mai devreme sau mai târziu, întristarea și suferința bat la ușa fiecărei case, oricâtă fericire ar fi în ea. Un exemplu ar putea fi un cuplu tânăr care tocmai s-a căsătorit. Când cei doi se pregătesc să se stabilească în noua lor casă, cred că nimic nu le poate tulbura bucuria; că nicio tristețe nu le va tulbura vreodată inimile invadate de fericirea momentului. Realitatea vieții ne arată însă că acea stare nu va dura pentru totdeauna: vine o zi, mai devreme sau mai târziu, în care suferința va lua cu asalt, poate chiar în haine de doliu, cuibul bucuriei aparent de nezdruncinat.

„A-ti lua crucea” și „a-l urma” pe Isus este calea care ne va ajuta să înțelegem cum să ne trăim viața fără să ne amăgim. Domnul ne invită să o trăim nu ca un scop în sine, ci ca o deschidere spre viața veșnică unde vom găsi fericirea (cf. Ps. 16.11). Alături de ucenici, suntem chemați și noi să mergem în urma Lui, renunțând de cele mai multe ori la propriile dorințe, pentru a răspunde iubirii lui Dumnezeu. Și pentru iubire uneori vom suferi. A merge pe urmele lui Isus înseamnă și „răstignire”; o răstignire a iubirii. Însă când Isus vorbește despre luarea crucii Sale, nu ne cere să ne angajăm într-o permanentă suferință necugetată, ci, pur și simplu, ne invită să ne depășim pe noi înșine și să renunțăm la propria noastră voință și gândire pentru a intra în cea a iubirii lui Dumnezeu. Iar renunțarea la propria voință, la propria logică este o formă de răstignire. E o asumare a crucii care nu poate fi purtată decât din iubire pentru ceva mai de preț decât ceea ce lăsăm în urmă, pentru cineva mai mare decât noi înșine: pentru Dumnezeu. Prin urmare, nu este nimic masochist în purtarea crucii, nu este o alegere doloristă, ci este o opțiune de conduită din iubire pentru Dumnezeu și pentru frați, fapt ce ne umple sufletul de bucurie. 

 

„A-și lua crucea” și „a-l urma” pe Isus este, în același timp, și o punere a unei „cruci” peste micile ambiții personale, debarasarea de orgolii și de viziuni proprii pentru a experimenta adevărata fericire, cu fiecare pas pe care îl facem pe urmele Domnului. Iubirea manifestată prin milostivirea inepuizabilă a lui Dumnezeu va transforma viața noastră într-un  fel de ucenicie în slujba iubirii, a unei iubiri răstignite.