Dragii noştri credincioşi!

Ne aflăm între două Duminici în care la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se vorbeşte despre sfinţi şi despre sfinţenie. Dacă în Duminica Tuturor Sfinţilor i-am pomenit pe toţi sfinţii din toate timpurile ştiuţi şi neştiuţi, în Duminica a doua de după Rusalii îi pomenim pe sfinţii români. În cele ce urmează aş vrea să mă opresc la viaţa unui sfânt român din Ţara Sfântă.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul 

S-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, judeţul Botoşani într-o familie de ţărani foarte credincioşi, primind la botez numele de Ilie. La vârsta de doar şase luni rămâne orfan de mamă, iar la vârsta de doi ani, tatăl îi moare în primul război şi este crescut de bunica Maria. Când ajunge la vârsta de 11 ani îi moare şi bunica şi este crescut de un frate din partea tatălui care purta numele de Alecu.

       În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” Şi intră în obştea Mănăstirii Neamţ primind ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii.

După satisfacerea stagiului militar, primeşte aprobare să meargă în Ţara Sfântă. Se nevoieşte în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, unde avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste pe cei bolnavi.

În anul 1947 este hirotonit diacon, apoi  preot în biserica Sfântului Mormânt, împlinindu-se o profetică chemare a tinereţii lui. Petrece în aspră nevoinţă, în grota „Sfânta Ana”, aproape de mănăstirea Sf.Gheorghe Hozevitul.

Se îmbolnăveşte, este internat la spitalul „Augusta Victoria ”de pe muntele Măslinilor, iar în vara anului 1960, simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi-a scris pe peretele rece de piatră ultima zi trăită - 5 august 1960, iar joi dimineaţa, la ora 5, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani, din care jumătate i-a trăit în Ţara Sfântă. După rânduiala specială, trupul a fost prohodit şi aşezat în „peştera mormintelor”.

În anul 1980, după rânduială, obştea mănăstirii a deschis mormintele celor decedaţi în urmă cu 20 de ani, pentru a transporta osemintele în osuarul respectiv. Stareţul Amfilohie-arhimandritul, fiind de faţă la deschiderea mormântului cuviosului Ioan, a constatat că trupul este intact: „Când am luat scândura ce să vezi? Părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum l-am aşezat. Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva zile. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nicio schimbare a înfăţişării lui: mâinile, barba, părul, schima, încălţămintea erau neatinse”.

Obştea mănăstirii, după aprobarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, a strămutat moaştele în Biserica Mănăstirii Sf.Gheorghe, în ziua de 7 august 1980. S-au săvârşit 40 de Sfinte Liturghii cu dezlegări şi pomeniri să nu fie vreo înşelătorie, i-ar în această perioadă moaştele au fost aşezate în faţa Sfintei Mese din altar şi trupul a rămas întreg nestricăcios.

 Moaştele sfântului au fost aşezate într-o raclă de abanos cu geam-securit unde se vede chipul Cuviosului şi unde mulţi români şi creştini de pretutindeni îşi pleacă fruntea şi genunchii.

Poeziile Sfântului Ioan Iacob sunt  o cântare şi o rugăciune, o teologie în cuvânt şi în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu şi o mustrare ziditoare pentru sine şi pentru lume.

 Prima sa poezie i-a  închinat-o celei care l-a crescut. Niciodată el n-o va putea uita pe bunica cea cu chip de sfântă, care l-a iubit atât de mult. Versurile de mai târziu ale cuviosului mărturisesc cât de adâncă a fost durerea copilului de atunci la pierderea celei care-i ţinuse loc de mamă şi de tată până la vârsta de 11 ani:

„Bunica, Dumnezeu s-o ierte,

Mi-a semănat de timpuriu 

În suflet tainele credinţei

Şi rodul lor mă ţine viu”.                                                               

          Impresionantă  şi sensibilă este şi poezia ,,Micul orfan” în care ni se spune cum în ziua de Paşte a auzit preotul la Biserică spunând că dacă Hristos a Înviat şi morţii noştri vor învia. Şi a plecat la cimitir cu gândul că se va întâlni cu părinţii săi care au înviat. Spre dezamăgirea lui, nu i-a întâlnit, aşa cum şi-a imaginat şi a început să plângă, iar în acest timp a auzit clopotele Bisericii şi un glas care l-a îmbărbătat:

„Nu plânge azi copile şi nu fi supărat,

Eu sunt ş-aici cu tine, Hristos a înviat!
De-atunci orfanul nostru a încetat cu plânsul
Şi orice clopot sună îl mângâie pe dânsul”. Amin!

pr. Vasile Beni