Pr. Vasile Beni: Sfinții români au devenit nemuritori

Dragii noştri credincioşi!

     Ne aflăm între două Duminici în care la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se vorbeşte despre sfinţi şi despre sfinţenie. Dacă în Duminica Tuturor Sfinţilor i-am pomenit pe toţi sfinţii din toate timpurile ştiuţi şi neştiuţi, în Duminica a doua de după Rusalii îi pomenim pe sfinţii români.          

          Biserica a rânduit ca în această duminică să fie pomeniţi toţi sfinţii români care au ştiut că prin „Nealterarea legii şi a limbii, precum şi prin păstrarea dreptei credinţe” pot deveni nemuritori în memoria vie a Bisericii şi a neamului românesc.

         Pământul românesc a fost sfinţit de sângele martirilor din primele secole. B.P. Haşdeu, văzând numărul mare de sfinţi ortodocşi, greci şi slavi, îşi mărturisea regretul că nu avem şi noi, românii, până atunci sfinţii noştri canonizaţi, aşa cum citim în Pagini de Acatist: „Tu, Românie, ţi-ai ascuns cu smerenie pe sfinţii tăi”.

      În această duminică îi cinstim pe: Cuvioşi şi pustnici, pe martiri,  pe cei ce au apărat legea strămoşească, pe ierarhi.

În cele ce urmează m-aş opri asupra trei sărbători înscrise în calendar a sfinţilor nu demult canonizaţi.

1.Sf. Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bighigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu
Încercările de catolicizare a românilor din Transilvania a avut darul, ca şi comunismul, de a umple cerul de sfinţi, mucenici şi martiri – A. Papacioc.
Autorităţile austriece catolice au impus românilor ortodocşi catolicismul nu prin predici convingătoare, ci cu tunurile.

Sf. Martiri Năsăudeni au fost martirizaţi pentru că nu au vrut să se lepede de credinţa strămoşilor: „Atanasie Todoran a fost frânt cu roata, iar Vasile Dumitru Apopii din Mocod, Mani Grigore din Zagra şi Vasile Oichii din Telciu au fost spânzuraţi” (pr. N. Feier – Sfinţi români) Atanasie Todoran (p. 18).

Atanasie Todoran, fecior de ţărani liberi din Bichigiu de pe Sălăuţa, înrudit cu familia pr. Coşbuc, militar de 104 ani, este cel care spune: „În pământ de m-or băga/ Nu mă las de legea mea./ Asta-i legea lui Hristos/ Sloboziţi puştile jos…”. Aşa cum sf.Ioan Gură de Aur arăta: „Acolo unde este sfinţenie este şi curaj”.  Este cel care se opune episcopului unit să intre în Biserică: „De unde eşti? – De la Blaj. – Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo, stai liniştit şi nu ne mai tulbura pe noi în credinţa noastră”.

Este cel care, atunci când copilul i-a fost bolnav, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii lui cu azimă, zicând: ,,Români punturile pentru noi sunt moarte veşnică”.

Este tras pe roată pe platoul mocirla din Salva.

Sfinţii Năsăudeni se pomenesc la data de 12 noiembrie.

Părintele Virgil Gheorghiu spune că în marele sinaxar a lui Dumnezeu toţi avem „un loc vacant”, dar depinde de fiecare dintre noi dacă ne-am străduit să ni-l ocupăm.

 2. Sfântul Constantin Brâncoveanu-cu cei patru fii ai săi, care se trăgea dintr-o familie de boieri şi care, în 1688, a fost ales domn al Ţării Româneşti. Cei 26 de ani de domnie au însemnat o perioadă de mare strălucire culturală: s-au ridicat mănăstiri şi biserici, s-a terminat de tradus Biblia în limba română, s-au deschis tipografii. Dar toate aceste lucrări frumoase s-au sfârşit odată cu arestarea domnitorului în săptămâna patimilor din anul 1714, atunci când a fost dus la Constantinopol şi aruncat împreună cu întreaga familie în inchisoarea ,,celor şapte turnuri”. Li s-a făgăduit că vor fi eliberaţi dacă vor îmbrăţişa religia islamică, propunere pe care domnitorul a respins-o de la început. De aceea în ziua de 15 august a anului 1714, pe când împlinea 60 de ani, au fost duşi cu toţii spre locul de osândă. Iar curajul de a-L mărturisi pe Hristos, l-a făcut pe Constantin Brâncoveanu să intre în rândul sfinţilor. Pentru că n-a fost pustnic, n-a făcut minuni. Pe Mateiaş o privire demnă şi o vorbă de curaj l-au făcut să devină sfânt: „Copii mei fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut pe lumea aceasta, să ne mântuim cel puţin sufletele, atât doar ne-a mai rămas”. A urmat uciderea prin tăierea capetelor mai întâi a sfetnicului Ianache, după care au urmat cei patru copii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, iar la urmă însuşi tatăl, căruia i s-a mai cerut odată să se lepede de credinţa ortodoxă, el însă a răspuns: „Facă Dumnezeu ce-o vrea/ Nu mă las de legea mea/ Să ştiţi c-a murit creştin/Brâncoveanu Constantin/ Boier vechi şi domn creştin”.
 

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul 

          S-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, judeţul Botoşani într-o familie de ţărani foarte credincioşi, primind la botez numele de Ilie. La vârsta de doar şase luni rămâne orfan de mamă, iar la vârsta de doi ani, tatăl îi moare în primul război şi este crescut de bunica Maria. Când ajunge la vârsta de 11 ani, îi moare şi bunica şi este crescut de un frate din partea tatălui care purta numele de Alecu.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” Şi intră în obştea Mănăstirii Neamţ primind ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii.

După satisfacerea stagiului militar, primeşte aprobare să meargă în Ţara Sfântă. Se nevoieşte în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, unde avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste pe cei bolnavi.

În anul 1947 este hirotonit diacon, apoi  preot în biserica Sfântului Mormânt, împlinindu-se o profetică chemare a tinereţii lui. Petrece în aspră nevoinţă, în grota „Sfânta Ana”, aproape de mănăstirea Sf.Gheorghe Hozevitul.

Se îmbolnăveşte, este internat la spitalul „Augusta Victoria” de pe muntele Măslinilor, iar în vara anului 1960, simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi-a scris pe peretele rece de piatră ultima zi trăită - 5 august 1960, iar joi dimineaţa, la ora 5, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani, din care jumătate i-a trăit în Ţara Sfântă. După rânduiala specială, trupul a fost prohodit şi aşezat în „peştera mormintelor”.

În anul 1980, după rânduială, obştea mănăstirii a deschis mormintele celor decedaţi în urmă cu 20 de ani, pentru a transporta osemintele în osuarul respectiv. Stareţul Amfilohie-arhimandritul, fiind de faţă la deschiderea mormântului cuviosului Ioan, a constatat că trupul este intact: „Când am luat scândura, ce să vezi? Părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum l-am aşezat. Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva zile. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nicio schimbare a înfăţişării lui: mâinile, barba, părul, schima, încălţămintea erau neatinse”.

Obştea mănăstirii, după aprobarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, a strămutat moaştele în Biserica Mănăstirii Sf.Gheorghe, în ziua de 7 august 1980. S-au săvârşit 40 de Sfinte Liturghii cu dezlegări şi pomeniri să nu fie vreo înşelătorie, i-ar în această perioadă moaştele au fost aşezate în faţa Sfintei Mese din altar şi trupul a rămas întreg nestricăcios.

Moaştele sfântului au fost aşezate într-o raclă de abanos cu geam-securit unde se vede chipul Cuviosului şi unde mulţi români şi creştini de pretutindeni îşi pleacă fruntea şi genunchii.

          Poeziile Sfântului Ioan Iacob sunt  o cântare şi o rugăciune, o teologie în cuvânt şi în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu şi o mustrare ziditoare pentru sine şi pentru lume.

            Prima sa poezie i-a  închinat-o celei care l-a crescut. Niciodată el n-o va putea uita pe bunica cea cu chip de sfântă, care l-a iubit atât de mult. Versurile de mai târziu ale cuviosului mărturisesc cât de adâncă a fost durerea copilului de atunci la pierderea celei care-i ţinuse loc de mamă şi de tată până la vârsta de 11 ani:

„Bunica, Dumnezeu s-o ierte,

Mi-a semănat de timpuriu 

În suflet tainele credinţei

Şi rodul lor mă ţine viu”.                                                               

          Impresionantă  şi sensibilă este şi poezia ,,Micul orfan” în care ni se spune cum în ziua de Paşte a auzit preotul la Biserică spunând că dacă Hristos a Înviat şi morţii noştri vor învia. Şi a plecat la cimitir cu gândul că se va întâlni cu părinţii săi care au înviat. Spre dezamăgirea lui, nu i-a întâlnit, aşa cum şi-a imaginat, şi a început să plângă, iar în acest timp a auzit clopotele Bisericii şi un glas care l-a îmbărbătat:

„Nu plânge azi copile şi nu fi supărat,

Eu sunt ş-aici cu tine, Hristos a înviat!
De-atunci orfanul nostru a încetat cu plânsul
Şi orice clopot sună îl mângâie pe dânsul”.  

Amin!

Pr. Vasile Beni