Pr. Vasile Beni: Sfântul Român Ioan Iacob Hozevitul, cea mai puternică mărturie ortodoxă contemporană

Dragii noștri credincioși!

             Dacă prima duminică de după sărbătoarea Rusaliilor a fost închinată sărbătoririi „Tuturor sfinţilor”, cea de-a doua duminică de după Rusalii este dedicată pomenirii „Sfinţilor Români”.

       Iar în această duminică se pomenesc toţi sfinţii români care au ştiut că prin ,,nealterarea legii şi a limbii, precum şi prin păstrarea dreptei credinţe”, pot deveni nemuritori în memoria vie a Bisericii şi a neamului românesc.

   Sfinţii l-au iubit, mărturisit şi urmat pe Dumnezeu. Sfinţii au devenit prin har Teofori (purtători de Dumnezeu), dar şi Teofani (arătători ai trăirii în Hristos, pentru Hristos, cu Hristos).

      Sfinții sunt cei care alcătuiesc biserica triumfătoare, iar a fi Sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber de păcate, a birui orice ispită, a rămâne curat, a te păzi şi a nu face, sub nicio formă rău nimănui.

  Sfinții sunt unor mame creştine, pentru că misiunea mamei este de a face din copiii ei fii ai lui Dumnezeu.

      Petre Ţuţea spunea „...A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Sfântul are forţa de coeziune a pietrei. Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea e ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie... Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii”.

Sfântul Ioan Iacob reprezintă cea mai puternică mărturie ortodoxă contemporană. „Românul Sfânt în Ţara Sfântă”, este cea mai vie icoană a monahismului românesc din secolul de curând apus. S-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, judeţul Botoşani într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. La botez a primit numele de Ilie. După şase luni de la naştere rămâne orfan de mamă, apoi tatăl îi moare în primul război şi este crescut de bunica Maria.

       Când ajunge la vârsta de 11 ani îi moare şi bunica şi este crescut de un frate din partea tatălui care purta numele de Alecu. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” Şi intră în obştea Mănăstirii Neamţ primind ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. După satisfacerea stagiului militar, primeşte aprobare să meargă în Ţara Sfântă.

     În anul 1947 este hirotonit diacon, apoi  preot în biserica Sfântului Mormânt, împlinindu-se o profetică chemare a tinereţii lui. Petrece în aspră nevoinţă, în grota ,,Sfânta Ana”, aproape de mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul.

    Se îmbolnăveşte, este internat la spitalul „Augusta Victoria ”de pe muntele Măslinilor, iar în vara anului 1960, simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi-a scris pe peretele rece de piatră, ultima zi trăită 5 august 1960, iar joi dimineaţa, la ora 5, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani, din care jumătate i-a trăit în Ţara Sfântă.

       A plecat înainte de sărbătoarea Schimbării la Faţă, vrând parcă, prin smerenie, să nu-l apuce în cortul pământesc această minunată sărbătoare. Un stol mixt de păsări străbăteau văzduhul fiindcă plecase hrănitorul.

    După rânduiala specială, trupul a fost prohodit şi aşezat în „peştera mormintelor”.

       În anul 1980, după rânduială, obştea mănăstirii a deschis mormintele celor decedaţi în urmă cu 20 de ani pentru a transporta osemintele în osuarul respectiv.

     Stareţul Amfilohie-arhimandritul, fiind de faţă la deschiderea mormântului cuviosului Ioan, a constatat că trupul este intact. Obştea mănăstirii, după aprobarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, au strămutat moaştele în Biserica mănăstirii Sf. Gheorghe, în ziua de 7 august 1980. S-au săvârşit 40 de Sfinte Liturghii cu dezlegări şi pomeniri să nu fie vreo înşelătorie, iar în această perioadă moaştele au fost aşezate în faţa Sfintei Mese din altar şi trupul a rămas întreg nestricăcios. Moaştele Sfântului au fost aşezate într-o raclă de abanos cu geam-securit unde se vede chipul Cuviosului şi unde mulţi români şi creştini de pretutindeni îşi pleacă fruntea şi genunchii.

       Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este unul dintre puţinii oameni sfinţi care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandreţe şi căldură.

,,Bunica, Dumnezeu s-o ierte, / Mi-a insuflat de timpuriu/ În suflet tainele credinței/ Iar rodul lor mă ține viu!”

Apropiindu-mă de încheiere, m-aș opri la versurile poeziei „Micul Orfan” care ne spune cum copilul Ilie (Sfântul Ioan Iacob), în ziua de Paști, s-a dus la biserică și a auzit preotul spunând că  ,,Dacă Hristos a înviat și morții noștri vor învia”. Și s-a dus la mormântul mamei cu gândul că o va întâlni. Lucru care nu se întâmplă și atunci începe să plângă, iar un înger îi spune:

,,Nu plânge azi copile şi nu fii supărat,
Eu sunt ş-aici cu tine, Hristos a înviat!
De-atunci orfanul nostru a încetat cu plânsul
Şi orice clopot sună îl mângâie pe dânsul”. Amin!

Pr. Vasile Beni