Pr. Vasile Beni: Românul sfânt în Ţara Sfântă

Eşti părinte sau bunic,învaţă-i pe copii şi pe nepoţi să-l cunoască,să-l urmeze şi să-L iubească pe Iisus

Dacă prima duminică de după sărbătoarea Rusaliilor a fost inchinată sărbătoririi ,,Tuturor sfinţilor”,cea de-a doua duminică de după Rusalii este dedicată pomenirii ,,Sfinţilor Români”.Iar în această duminică se pomenesc toţi sfinţii români care au ştiut că prin ,,nealterarea legii şi a limbii,precum şi prin păstrarea dreptei credinţe”pot deveni nemuritori în memoria vie a Bisericii şi a neamului românesc.Şi în predica de astăzi aş dori să mă opresc la două învăţături una teoretică despre sfinţi,iar cealaltă pusă în practică de unul dintre sfinţii şi anume sf.Ioan Iacob Hozevitul:                                   1)Ce este un sfânt şi care sunt temeiurile cinstirii sfinţilor?-un om care face binele şi îl recunoaşte pe Dumnezeu ca stăpân al vieţii.Un sfânt este un om cu viaţă aleasă,fară să aibă conştiinţa că este mai bun decât alţii.Sfinţii l-au iubit,mărturisit şi urmat pe Dumnezeu.Sfinţii au devenit prin har Teofori(purtători de Dumnezeu),dar şi Teofani (arătători ai trăirii în Hristos,pentru Hristos,cu Hristos).Ce este un sfânt ,sau ce sunt sfinţii?Sunt cei care alcătuiesc biserica triumfătoare-iar a fi sfânt după cea mai simplă definiţie înseamnă a fi liber de păcate,a birui orice ispită,a rămâne curat,a te păzi şi a nu face,sub nici o formă răul nimănui.Cine sunt sfinţii?-fii unor mame creştine,pentru că misiunea mamei este de a face din copii ei fii ai lui Dumnezeu.Care sunt temeiurile cinstirii sfinţilor?- cel puţin trei şi acestea ar fi:a)-teologic-sfinţii sunt templul lui Dumnezeu-nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine. b)-hristologic-Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască.Iar mântuirea înseamnă urmarea lui Hristos şi viaţa în Hristos. c)-eclesiologic-omul se mântuieşte unindu-se cu Hristos în sfintele taine şi acest lucru se petrece doar în Biserică.
Petre Ţuţea„...A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Sfântul are forţa de coeziune a pietrei. Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea e ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie...”Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii.

2)Sfântul Ioan Iacob Hozevitul  Alături de Sfinţii închisorilor, viaţa şi personalitatea Sf. Ioan Iacob Românul reprezintă cea mai puternică mărturie ortodoxă contemporană. „Românul sfânt în Ţara Sfântă”, este cea mai vie icoană a monahismului românesc din secolul de curând apus.S-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, judeţul Botoşani într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. La botez a primit numele de Ilie,după şase luni de la naştere,rămâne orfan de mamă,apoi tatăl îi moare în primul război şi este crescut de bunica Maria.Când ajunge la vârsta de 11 ani îi moare şi bunica şi este crescut de un frate din partea tatălui care purta numele de Alecu.În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” Şi intră în obştea Mănăstirii Neamţ primind ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii.După satisfacerea stagiului militar,primeşte aprobare să meargă în Ţara Sfântă .Fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani,unde avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. În anul 1947 este hirotonit diacon,apoi  preot în biserica Sfântului Mormânt,împlinindu-se o profetică chemare a tinereţii lui .Petrece în aspră nevoinţă,în grota ,,Sfânta Ana”,aproape de mănăstirea sf.Gheorghe Hozevitul.Se îmbolnăveşte ,este internat la spitalul,,Augusta Victoria ”de pe muntele Măslinilor,iar în vara anului 1960, simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine,şi-a scris pe peretele rece de piatră ,ultima zi trăită 5 august 1960, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani ,din care jumătate i-a trăit în Ţara Sfântă..A plecat înainte de sărbătoarea Schimbării la Faţă,vrând parcă prin smerenie,să nu-l apuce în cortul pământesc această minunată sărbătoare.Un stol mixt de păsări străbăteau văzduhul fiindcă plecase hrănitorul.  cu zâmbetul pe buze.După rânduiala specială,trupul a fost prohodit şi aşezat în ,, peştera mormintelor”. În anul 1980,după rânduială ,obştea mănăstirii a deschis mormintele celor decedaţi în urmă cu 20 de ani,pentru a transporta osemintele în osuarul respective.Stareţul Amfilohie-arhimandritul,fiind de faţă la deschiderea mormântului cuviosului Ioan,a constatat că trupul este intact:,,Ne aşteptam să vedem numai sfinte oseminte şi nu bună mireasmă!Când am luat scândura ce să vezi?Părintele Ioan dormea,cu trupul neatins de stricăciune,aşa cum l-am aşezat.Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva zile,Ba nici ceasuri,ci chiar acum,fără nici o schimbare a înfăţisării lui:mâinile,barba,părul,schima ,încălţămintea erau neatinse”.Obştea,mănăstirii după aprobarea patriarhului Benedict al Ierusalimului,au strămutat moaştele în Biserica mănăstirii sf.Gheorghe,în ziua de 7 august 1980.S-au săvârşit 40 de Sfinte Liturghii cu dezlegări şi pomeniri să nu fie vreo înşelătorie,iar în această perioadă moaştele au fost aşezate în faţa Sfintei Mese din altar şi trupul a rămas întreg nestricăcios. Moaştele sfântului au fost aşzate într-o raclă de abanos cu geam-securit unde se vede chipul Cuviosului şi unde mulţi români şi creştini de pretutindeni,îşi pleacă fruntea şi genunchii. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este unul dintre puţinii oameni sfinţi care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandreţe şi căldură. Sfinţenia vieţii sale reiese din poezii, care scot în evidenţă cu multă putere credinţa sa ortodoxă statornică şi tare, manifestată prin pocăinţă permanentă, prin dorul de cerul sfânt, printr-o preocupare şi nelinişte ontologică a sufletului său pentru mântuire, precum şi prin durerea ce-l frământă pentru necredinţa lumii de azi şi pentru ispitele născute din "moda lumii".Poezilile sfântului Ioan Iacob sunt  o cântare şi o rugăciune, o teologie în cuvânt şi în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu şi o mustrare ziditoare pentru sine şi pentru lume.Prima sa poezie i-a  închinat-o celei care l-a crescut. Niciodată el n-o va putea uita pe bunica cea cu chip de sfântă, care l-a iubit atât de mult. Versurile de mai târziu ale cuviosului mărturisesc cât de adâncă a fost durerea copilului de atunci la pierderea celei care-i ţinuse loc de mamă şi de tată până la vârsta de 11 ani. Cât de duioasă este amintirea ei se vede din poezia intitulată,, Dorul bunicii ”.
Spre încheiere vreau însă să mă opresc la o altă poezie,, În braţele părinteşti  ”care arată cât de mult se simte îndatorat cuviosul bunicii sale, mai ales pentru educaţia duhovnicească primită:

,,În braţele părinteşti”

Rămas de mic orfan pe lume,                                                                       

Ca un copil al nimănui,                                                                              

Mi-am pus nădejdea mea spre Domnul                                          

Cerând de-a pururi mila Lui.

 Bunica, Dumnezeu s-o ierte,                                                                       

  Mi-a semănat de timpuriu                                                                        

   În suflet tainele credinţei                                                                            

   Şi rodul lor mă ţine viu.                                                               

 O, scumpa mea bătrână sfântă                                                               

     Eu, tot ce am îţi datoresc,                                                                  

   Căci m-ai adus la cunoştinţă                                                          

      Părintelui Celui Ceresc.

   „Când tatăl meu”, cum zice psalmul,                               

„Şi mama mea m-au părăsit,                                                             

Atuncea Domnul cel din ceruri                                                                 

     La sânul milei m-a primit.

Deci, suflete al meu ,smerite                                                                       

   Întraripează-te mereu,                                                                                       

    Prin rugăciune prea fierbinte                                                                              

  Şi dragoste spre Dumnezeu.

 Privind în inimă cu mintea                                                                            

Să cauţi tainicul izvor,                                                                           

Din care viaţa se adapă                                                                                

Cu darul cel mântuitor.

Urmează calea mântuirii                                                                                

Trăind în pace singurel,                                                                     

Şi toată grija cea lumească                                                                

  S-o lepezi astăzi pentru El. Amin