PRO-VERBE: Dracul toate ar vrea să fie, numai ucenic nu

Proverbul „dracul toate ar vrea să fie, numai ucenic nu” surprinde, în limbaj popular, o realitate spirituală veche cât Scriptura: răul nu suportă smerenia. A fi ucenic înseamnă a primi îndrumare, a învăța, a accepta o autoritate superioară – iar acesta este exact spațiul în care mândria nu poate respira. De aceea, tradiția creștină vede în mândrie nu doar un păcat între altele, ci rădăcina căderii. Sfântul Ioan Scărarul spune limpede: „Unde este cădere, acolo mai înainte a lucrat mândria.”

         Înțelepciunea populară surprinde acest adevăr în modul cel mai simplu: răul ar vrea să fie orice, să se arate puternic, priceput, stăpân, dar nu poate și nu vrea să fie ucenic, fiindcă ucenicia presupune ascultare și renunțare la sine. Or, după cum notează Sfântul Maxim Mărturisitorul, „ascultarea este începutul mântuirii și sfârșitul patimilor.” Răul, în esența lui, refuză tocmai această mișcare spre vindecare.

         Proverbul poate fi citit și ca un avertisment pentru om: atunci când refuzăm să învățăm, când credem că „le știm pe toate”, ne apropiem de logica mândriei demonice. Tradiția ascetică amintește mereu că adevărata putere vine din smerenie. „Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța” (Iacov 4:10) – un verset care răstoarnă complet aspirația de a fi „totul” fără a fi mai întâi ucenic.

         În fond, proverbul ne reamintește că drumul creștin nu începe cu statutul mândru, ci cu ucenicia; nu cu pretinsa putere, ci cu învățarea; nu cu afirmarea de sine, ci cu disponibilitatea de a primi. Acolo unde mândria