Puterea gândului 27 – Materia, proiecţie din alte dimensiuni?

Dacă conştiinţa creează iluzia lumii materiale, concluzia logică ar fi că, prin dezvoltarea conştiinţei noastre suntem capabili să construim o teorie prin care înţelegem fizica realităţii universului profund. În astfel de teorii, cea mai dezvoltată fiinţă conştientă ar fi identică cu creatorul universului, pe care îl numim Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu se afla în afara lumii fizice, el, în acelaşi timp, o pătrunde prin existenţa noastră şi altora fiinţe materiale, asemănător unui om care se uită prin microscop. Conştiinţa omului, privind prin microscop, este concentrat asupra a ceea ce vede acolo. Gândurile lui în acel moment reprezintă o mică parte din conştiinţa lui, precum conştiinţa noastră şi Ego-ul pe care l-am dezvoltat în această viaţă. El poate fi interpretat ca un gând al lui Dumnezeu, privindu-ne pe noi prin lumea materială. În această ipoteză, fiecare fiinţă face parte din Dumnezeu şi reprezintă un aspect al lui. Pentru ca omul să-şi poată retrage atenţia de la microscop asupra altui fapt, ceva mai mare, conştiinţa noastră trebuie să-şi schimbe focusul, sau să-l întindă peste punctul mic de observare al Ego-ului.

Modelul presupune ca lumea materială să apară ca rezultat al unui focar foarte restrâns, iar întinderea conştiinţei peste el să ne facă acces la lumea spirituală, sau cum ne place să numim realitatea dincolo de acest punct de observare. Punctul de observare a realităţii materiale este de fapt prezentul, iar tot ce se află în afara prezentului aparţine de trecut sau de viitor şi ne pare inaccesibil în mod direct. Pe de altă parte, experimentele menţionate în trecut au arătat că conştiinţa noastră are cumva acces la lumea viitorului, unde poate să aleagă – conştient sau inconştient – o versiune care devine realitate. Acest proces este secretul puterii gândului. Dacă alegem din diferite versiuni un anume viitor, prin puterea gândului, atunci viitorul respectiv există deja, ca o lume paralelă în timp. La fel trebuie să gândim despre trecut: ca o altă dimensiune paralelă faţă de lumea prezentă. Putem să ne imaginăm trecutul şi viitorul ca un film derulat încet sau mai repede decât filmul realităţii noastre curente, lucru care ne explică de ce ele nu sunt vizibile din punctul nostru de observare. Iar în mod indirect, filmele derulate mai repede apar în realitatea noastră ca şi fenomenele cuantice şi parapsihologice, care se derulează parcă fără timp, datorită limitei vitezei luminii. De ce oare filmele derulate mai încet sau conforme dimensiunii trecutului nostru nu le putem vedea? Dacă toate dimensiunile din timp “coexistă” în paralel şi se pătrund unul pe celălalt (pentru că lumea prezentului apare ca o probabilă versiune a viitorului pentru un observator din dimensiunea trecutului!), de ce nu observăm trecutul? Răspunsul este uimitor de simplu: viteza luminii limitează privirea noastră. Ea determină viteza “filmului” realităţii ca şi “unitate a lungimii (spaţiu) trecute în unitatea de timp” (viteză=lungime/timp), lucru care înseamnă că spaţiul şi timpul sunt cuantizate, mărimea cuanţiilor spaţiu-timp caracterizând fiecare dimensiunea! Ipoteza cuantizarii spaţiu-timp a fost propus deja de către Max Planck, aşa-zisul “tată” al fizicii cuantice. În modelul spaţiu-timp multidimensional, fiecare dimensiune apare ca un grătar mai fin sau mai gros. Grătarul timpului devine mai fin spre viitor şi mai gros spre trecut, iar grătarul spaţiului se comportă invers – văzut din punctul nostru de observare, din prezent. Asta înseamnă că, chiar dacă derularea evenimentelor din trecut poate fi văzut din prezent, în principiu, cuanţii care definesc spaţiul dimensiunilor din trecut sunt mai mici decât cele mai mici bucăţi din spaţiu care definesc lumea prezentă. Trecutul se află în spaţiile goale ale grătarului care formează spaţiul realităţii noastre materiale! Actul de observare presupune o interacţiune a conştiinţei în grătarul spaţiu-timp, ca un deranjament al grătarului, sau o vibraţie. Datorită faptului că dimensiunile se pătrund, vibraţia afectează şi dimensiunile alăturate, ca o undă care se întinde peste mai multe dimensiuni. Această undă creează iluzia timpului linear: un eveniment parcă “trecut” de la trecut spre viitor, sau cu cuvintele fizicii cuantice, un particul elementar “în stadiu nascendi”. Locul în care unda pătrunde dimensiunea prezentului produce acolo iluzia unui particul material, în condiţiile în care cineva îl observă acolo. Iar codiţele undei care se întind din trecut şi până în viitor sunt purtătoarele trăsăturilor fizice (masa grea, electricitate, spin, etc) a particulului. Lungimea întregii unde explica faptul că fiecare particul are o anumită vârstă, după care se descompune. Interacţiunea particulului cu alte particule pot să apară oriunde, în trecut sau în viitor, lucru care duce la fenomenele paradoxe observate în fizica cuantică: de exemplu antimaterie, care se comportă ca un particul din materia care “zboară invers în timp”. În acest model, masa grea a particulul din partea undei se întinde peste dimensiunile trecutului, iar comportamentul particulului ca undă (de exemplu lumina) există datorită întinderii ei peste dimensiunile viitorului. Acest model rezolvă imediat paradoxul dualismului materiei, cea mai mare enigmă a fizicii cuantice. Datorită dualităţii, un particul se comportă o dată ca undă şi altă dată ca o mingiuţă solidă. În acest model, lumina poate fi definit ca o vibraţie care începe din dimensiunea prezentului şi se întinde până în viitor (pentru că fotonii nu au masă grea), iar masa întunecată (materia grea care nu interacţionează cu lumina, care nu poate fi observat direct, dar cuprinde aproximativ 95% din materia universului) ar fi după acest model o vibraţie restricţionată la dimensiunile din trecut. Prognoza mea pe aceasta bază este: materia întunecată trebuie să se comporte strict ca şi materie clasică, fără efecte cuantice... Cea mai interesantă concluzie a modelului este relativitatea lumii materiale, fiindcă punctul de observare, adică prezentul, este determinat doar de observator. Fiecare entitate (om sau particul) are propriu lui timp! Prezentul sau realitatea este doar “locul” unde dirijăm atenţia noastră! Ceea ce apare ca masă întunecată în universul nostru, poate apare ca o lumină pentru un observator aflat în trecut faţă de noi - iar lumina din realitatea noastră se poate prezenta ca un particul greu la fiinţele aflate în viitorul nostru.

Acum se poate explică influenţa conştiinţei umane la reacţia RNG-ului: conştiinţa noastră în formă de gânduri stabileşte traseul timpului linear, ca o lanternă dirijată un pic înainte, în viitor. RNG-ul reacţionează cel mai probabil la restructurarea împrejurimilor, după o schimbare la greutăţile versiunii viitorului, datorită puterii gândului. Cu alte cuvinte: el poate fi un indicator pentru efectul puterii gândului! Data viitoare analizăm formele conştiinţei care apare în astfel de structură multidimensionale, în “Puterea gândului 28 – Manifestarea conştiinţei în spaţiu-timpul multidimensional”