Sfânta Cruce- semn al suferinţei, gloriei şi mântuirii

“Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunnie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu.”

(Sf.Ap.Pavel, Corinteni, 1.18)

Fiul lui Dumnezeu a trezit împotriviri atât de mari încât, purtaţi de o neobişnuită ură, demonică, iudeii nu doar că au respins învăţătura iubirii, ci L-au condamnat pe HRISTOS la moarte şi au determinat pe romani să împlinească hotărârea lor. Fără să-şi dea seama, ei nu realizau că acesta era planul lui Dumnnezeu pentru a vindeca lumea îmbolnăvită de păcatul neascultării.

Stăânul HRISTOS a ridicat prin patima şi jertfa Golgotei povara păcatelor lumii din toate vremurile, scoţând umanitatea din robia întunericului şi morţii. Pe calea deschisă de Fiul Unic dumnezeiesc trebuie să înaintăm toţi creştinii, împăraţi, robi sau oameni de rând, purtând o cruce mai mare sau mai mică, pe care o putem constata că o are fiecare om născut sub soare. Semnul Sfintei Cruci se va arăta la sfârşit de veacuri în tot Universul şi până atunci îl purtăm în sufletele noastre, îl ţinem ca o Sfântă podoabă pe pieptul nostru şi-n gândurile noastre, mărturisindu-ne credinţa neclintită. El stă pe casele noastre, pe porţi, ne însemnăm cu el- spunea Tertulian- “la culcare şi când ne sculăm, când pornim la drum şi ne aşezăm la masă”- adică toate le facem ale vieţii noastre spre slava Domnului şi Dumnezeului nostru, care s-a jertfit pentru noi, gata fiind şi noi să ne jertfim scânteia vieţii noastre pentru numele Său fără seamăn. Împlinim astfel povaţa dumnezeiescului Apostol Pavel ce ne îndeamnă:” De veţi mânca, de veţi bea ori altceva de veţi face, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.”

Trezind atât de mari împotriviri, într-un Univers al întunericului, semnul Crucii era făcut la început în taină, pe frunte, cu un singur deget, degetul mare. Creştinii mai aveau şi semnul “ihtios”, al peştelui , semn al tăcerii, cum apare în catacombele romane. În secolul al lII-lea când apar monoteliţii şi monofoziţii, care nu recunosc cele două firi -divină şi umană- în Domnul HRISTOS, creştinii ortodocşi fac semnul Sfintei Cruci cu două degete, mare şi mijlociu, ţinând pe celelalte în podul palmei. După ce, în secolul al IV-lea este statuată prin concilii dogma Trinităţii, creştinii fac Semnul Crucii cu trei degete împreunate, ţinând celelalte două spre podul palmei, însemnându-se larg: în frunte, în piept, în umărul drept şi în cel stâng, rostind: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”- semn concentrat prescurtare a întregii credinţei noastre. Este un semn prin care aducem slavă lui Dumnezeu cel întreit în persoane, este o mărturisire de credinţă fără glas, în timp ce despre creştinism putem vorbi zile şi săptămâni la rând de este nevoie. Este semn al celui mai complex şi luminos sistem de gândire şi cu deosebire de trăire.

Precum se cântă în Biserică: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă.” Demonii fug de Cruce, fiindcă prin ea împărăţia lor s-a surpat şi i s-a vestit sfârşitul. De aceea, se însemnează pruncii la opt zile după naştere cu semnul Crucii, rostindu-se: “Să se însemneze lumina feţei tale,Damne, peste robul acesta… şi să se însemneze Crucea Unuia Născut Fiului Tău în inima şi cugetul lui.” Succedant, la Botez se face acest semn peste toate cele cinci simţuri şi peste toate încheieturile, rostind: ”Pecetea darului Sfântului Duh”- făptură nouă spre o viaţă nouă, închinată lui HRISTOS Împăratul slavei şi al veacurilor.

Uşor poate observa cine iubitorul de înţelepciune că însăşi fiinţa umană este o cruce, fiind creată de Ziditor întru acest semn de jertfă, de slavă şi de mântuire totodată

Pe o uriaşă şi înaltă colină din Rio de Janeiro se înalţă o gigantică Cruce de piatră, spre care urcă necontenit turiştii de pretutindeni. Când trecătorul se apropie de această cruce, el constată că este HRISTOS redat cu braţele deschise, aşa cum a stat pe Crucea Golgotei, îmbrăţişând întreaga omenire. A despărţi pe HRISTOS deCruce este cu neputinţă şi este o nebunie. Deplâng din toată inima pe cei ce stau ei înşişi departe şi depărtând pe ceilalţi creştini de Cruce, care este şi materială, altar de jertfă, dar şi spirituală, precum însăşii fiinţele noastre create sunt.

De câte ori privim un cimitir creştin, văzând marea de cruci, dincolo de inerenta melancolie răzbate mesajul de biruinţă al Vieţii lui HRISTOS, fiindcă “De trăim ori de murim ai Domnului suntem” şi este ca biruinţa lui HRISTOS să ne ridice şi pe noi din pulbere la o existenţă nestricăcioasă, luminoasă, glorioasă şi eternă.