27 de pași cu Tibi Ușeriu

Nu citesc atât de mult cât mi-aș dori, dar citesc doar ce-mi doresc.
Dintotdeauna, cel mai mult mi-am dorit să citesc cărțile scrise de
scriitorii locali din Bistrița-Năsăud, abia după aceea mă opresc la
cărțile scriitorilor români. Scriitori universali citesc mai rar, doar cei
semnalați de persoane avizate.
În 30 august 2021 am avut șansa să descopăr pe viu o lume fascinantă pe
care o știam doar din presă, „Tășuleasa Social - Via Transilvanica”,
și așa cum mi se întâmplă mereu, am simțit nevoia să scriu despre
acest univers magic, în încheierea articolului meu angajându-mă să
îndeplinesc două lucruri:„ Și mai știu un lucru, săptămâna viitoare
merg la librărie și cumpăr cartea lui Tibi Ușeriu, apoi, vara asta sau
cea viitoare, aleg un sector din drumul care unește, drum pe care-l voi
călca, pas cu pas.”
Am îndeplinit prima parte a angajamentului meu, am cumpărat cartea și,
mai mult, am citit-o în trei după-amieze. Nu sunt un cititor prea
performant, mai degrabă sunt un scriitor de cursă lungă, cititul mă
obosește repede, alternând reprizele de lectură cu cele de pauză, dar
această carte am citit-o, aș spune, aproape în trei etape, cu pauze scurte
dictate de necesități obiective sau fiziologice. Am cumpărat cartea dorind
să contribui modest la finanțarea „Viei Transilvanica”, dar lectura ei
mi-a adus aminte să nu subestimez niciodată o carte, stăpânit de
prejudecăți. Știam de apariția cărții, nesocotind-o însă printre
prioritățile mele de lectură. Scurtele comentarii apărute în presă, sau
cele peste care am dat eu, îmi sugerau o carte de aventuri ale unui personaj
de rea faimă, antisocial.
De „Tășuleasa Social” știu demult, „Camionul de Crăciun” fiind
primul proiect sonor de care am aflat, depășit în anvergură de acest
uimitor „Via Transilvanica”
De Tibi Ușeriu știu de la primele lui isprăvi, gen 215 kilometri,
Tășuleasa - Clu j+ maraton de 42 de kilometri, menite poate, prin
reflectare jurnalistică, să redefinească un profil uman. Dacă toate
aceste semnale din presă privind cartea „27 de pași” n-au reușit
să-mi stârnească interesul mai devreme, este doar spre regretul meu,
lectura din ultimele trei zile îmbogățindu-mi propriul univers,
distrugând clișee și demolând prejudecăți vechi și „înrăite” de
timp.
Da, „27 de pași” este o carte scrisă în alergare, pornită din
alergare, privind spre drumul care vine, cu repetate întoarceri ale privirii
și gândului către drumul din urmă. Este o carte cu un ritm alert,
amețitor aproape, exact ca viața protagonistului, dar este și o carte
frumoasă, scrisă cu talent și măsură, cu un realism dulce-amărui,
răvășitor.
„27 de pași” este o carte „purgatoriu”, o carte ce vorbește de
suferințele purgatoriului comunist regăsit în „socialul de mizerie” al
vremii, în casa bunicului agresiv care-l bătea din orice, muncindu-l până
la epuizare, cu acordul tatălui care-l băga slugă pe brânză, un tată la
fel de agresiv care-și bătea și copiii și nevasta legată de pat, un
maistru care-i bătea pe copii cu o curea de transmisie de strung, un
purgatoriu în care ispășirea se făcea prin forță, bătaie, umilire.
„27 de pași” este o carte a sincerității absolute, de la umilințele
îndurate pentru o ciorbă de cartofi sau fasole, până la suferințele
îndurate în diabolicele curse de anduranță, de la aura eroică ce-ți
sucește mințile, la demolarea tuturor previziunilor construite eronat din
neștiință sau omisiune, de la strângerea degetelor în ușă, practicată
chiar de mama lui, la cafteala organizată de mascați în pușcărie, atunci
când refuză cooperarea cu psihologul închisorii, de la luxul trăit în
vremurile bune ale spargerilor reușite, cu iubite prin toată Europa, la
scufundarea la propriu în rahatul din canal, după o evadare, când era
căutat de câini,
„27 de pași” este o carte didactică, un manual pedagogic, un manual de
voință, tenacitate, sacrificiu, depășire a tuturor limitelor.
„27 de pași” este o carte poveste, o poveste cu un băiat sărac și
chinuit, care-și dorește o pereche de adidași Torsion, pe care și-i
cumpără din primii lui bani de pizzar exploatat în Germania, care
îmbracă zile și nopți primul trening sportiv și doarme cu o geacă
salvamont pe post de pijama două nopți, de dragă ce-i era, o poveste a
unei familii dezmembrate, în care tatăl nu i-a cumpărat niciodată cei doi
căluți promiși, o carte întrebare dar și răspuns, o carte acuzatoare
dar și vindecătoare, o carte alin, precum numele fratelui său, Alin
Ușeriu, dușmanul și eroul său, recuperatorul și salvatorul, singurul
punct fix din universul fluid din jurul lui.
Este o carte manual de sociologie și psihologie, o înșiruire
excepțională de studii de caz din toată Europa, care prezintă cu deosebit
talent aș zice psihologia tinerilor ieșiți din comunism, dar care nu-și
valorifică libertatea corect, ilustrând umilințele care au însoțit
exodul esticilor în occident.
Este o carte document istoric, agresivitatea „invadatorilor” din est,
mai mult sau mai puțin periculoși, de la impecabila organizare a
„galeriilor alba-neagra” din Gran Canaria, până la nivelul mafiei
sârbești, toate aceste organizații generând multe bătăi de cap
pașnicilor occidentali, fiind din plin frecventate de personajul real al
cărții, și prezentate, atât cât se poate, în paginile ei.
Este o carte a metamorfozei, a metamorfozelor, o carte în care singurul ei
personaj se schimbă mereu, la propriu și la figurat, ghidat în
permanență de arderile temperamentului său vulcanic, temperament care nu
știe ce-i aceea renunțare, deznădejde, înfrângere, decât în puținele
cazuri în care soluțiile chiar nu mai erau de găsit, ca în pușcăria de
maximă securitate din care nu a evadat nimeni, niciodată, în celebrul Tor
de Geants, în care un blocaj renal, sau dezlănțuirea naturii l-a oprit din
drum. Copil necăjit, bătut și flămând, muncea pe brânci să-și
astâmpere cumva foamea, elev dezinteresat de școală, făcea servicii
profesoarelor, pentru note sau meditații, azilant politic în occident,
după 1989, a suportat o vreme exploatarea unor italieni bandiți, mulțumit
să aibă câteva mărci, primii lui adidași Torsion, haine mai omenești,
în Gran Canaria s-a infiltrat într-o galerie de practicanți alba-neagra, a
devenit un fel de bandit internațional, cu spargeri de magazine de
bijuterii, sau bănci, a evadat de câteva ori din închisoare, fiind într-o
fugă continuă, cu poliția pe urmele lui, echipat cu arme din ce în ce mai
sofisticate și cu o credință de nezdruncinat că lui nu i se poate
întâmpla nimic rău. Și totuși i s-a întâmplat, cei mai frumoși ani ai
tinereții, de la 25 la 35, existând fără să trăiască, între patru
pereți de un alb ucigător, deveniți mai albi decât întinderile
zăpezilor polare, din maratonul 6633 Arctic Ultra. Acești zece ani au creat
ultima metamorfoză, cea mai evidentă și îndelungată, din perioada fugii
continue către ceva mai bun, sau de cineva aflat pe urmele lui, după care
avea să se petreacă o altă metamorfoză, esențială, umanizatoare,
îndumnezeitoare, în care toate s-au schimbat, dar în primul rând el,
fugarul de profesie, Tibi Ușeriu. Această metamorfoză, a alergătorului de
cursă lungă, avea să-i aducă adevărata identitate, iertarea și
autoiertarea, bucuria stabilității, a prieteniei, a ajutorului
dezinteresat, bucuria faptei bune și generoase, această ultimă,
miraculoasă, dumnezeiască metamorfoză, schimbând fuga, ca mod de viață,
în alergare pe 27 de pași multiplicați la nesfârșit. Fericită și
nobilă metamorfoză!
Am aflat în această seară încă un lucru, mi-am mai descoperit o
dorință, pe lângă aceea de a parcurge măcar o parte din Via
Transilvanica, și anume aceea de a ciopli o bornă din cele peste 300 care
mai sunt necesare.